NU stiu ce-mi veni sa plec...parca nici dor de casa nu-mi e...scopul meu de fapt e foarte bine definit, atat de bine ca si sentimentul pe care-l am ca scopul meu nu va fi atins...
Dar ce frumos e cand ma uit la cerul mereu senin, fie noapte fie zi...soarele arde fara mila tot ce prinde-n cale, la fel si timpul care trece fara sa se faca simtit...
Nici nu stiu cand au trecut 2 saptamani de cand am venit, deja am impresia ca traiesc aici de-o viata-ntreaga, prietenii parca sunt familie, parca ar tine loc de familie, dar cred ca la fel e si viceversa...e ciudat sentimentul asta...nu prea pot sa inteleg...dar nici nu ma chinui, prefer sa traiesc inntr-o lume iluzorie, departe de tot ceea ce-am lasat in urma, asta a fost si scopul de fapt si de drept...si se pare ca nu mi-e dor de casa...e bine...e rau...habar n-am...
Ma bucur mult prea mult de stilul exagerat de viata d-aici, si simt ca parca timpul sta in loc...daca nu m-as mai uita la telefon, nici nu as sti ce zi e azi, nu as mai tine cont de zile pierdute aiurea, prin munca, plaja, distractie...nebunie curata...
Si se pare ca nu sunt singura care-a fugit de demonii ei de-acasa, cu care-a trait mult prea mult...suntem mai multi, si culmea e ca tocmai noi, cei bantuiti am format grupuletul minune, mica familie formata din nevoia de apropiere...
E frumos aici, in loc de nisip avem pietris, in loc de gunoaie, avem parte de-o mare mult prea sarata, la fel ca sufletele noastre, mult prea limpede, ca si cerul de deasupra insulei-gazda, si mult prea agitata, la fel ca noi...
Multi romani, si mai multi straini, in sala de mese se aude un amestec de romana, franceza, engleza, greaca, olandeza si, daca ma gandesc bine, as mai gasi cateva limbi straine inganate la ora de varf, cand toata lumea blesteama mancarea plictisitoare, cu gandul dus la ciorbita mult dorita de-acasa...
Dimineata e agitatie mare, pana si pietrisul ce tine loc de plaja e mult prea rece pentru sezonul asta, nu intalnesti nici un zambet cordial, macar de forma, toti suntem morocanosi la inceperea unei noi zile de munca si truda...
Dar vine pauza de pranz, cu toate injuraturile de rigoare adresate bucatarului "total neprietenos" cu noi vis-a-vis de meniul nostru... odata cu trecerea de miezul zilei e mult mai relaxata situatia pentru majoritatea dintre noi...inca vreo 3-4 ore si gata...done for today...
E bine, e dezordine, e haos, e liniste totodata...vantul bate asa de tare incat ne ia pe sus., nu exista fata cu parul aranjat, ci doar de vantul salbatic...
Marea e de 2 zile agitata intr-un stil barbar, valuri sparg dunele de pietricele mici si colorate, nu e chip sa intri in apa decat daca ai vreun deathwish :D...nu e cazul la noi, ne e prea bine impreuna.
Lasam la o parte demoni si teama, cosmaruri si resentimente si ne bucuram de pustietatea oferita de-un loc mult prea aglomerat...de straini..
Uita de tot, uita de tot
Uita de lume, de sentimente, de suflete-pereche
De soapte la ureche, fii rece
Nu-l lasa pe el sa te-ntunece...
Cheers!
