I've learned that things change, people change, and it doesn't mean you forget the PAST or try to cover it up. It simply means that you move on and treasure the MEMORIES. Letting go doesn't mean giving up... it means ACCEPTING that some things weren't meant to be.
Norisori pufosi, care mai de care mai albi, in nuante de gri, altii rosiatici...multi norisori...ploaie marunta marunta, adieri de vant reci, un gand cald si-un zambet nostalgic.
Imbracam orasul in ceata deasa, punem norisorii pe trei straturi, organizam totul ca la carte, reinventam nuantele de gri si aramiu, in loc de-apus oferim un curcubeu superb si doar o raza de soare de foc. Si cum mai trece-asa ceata, mai scaldam un pic orasu-n lumina, ca sa-l mai vada necunoscatorii. Dupa aia trebuie sa trimitem soarele la culcare, prea s-a obosit azi sa strapunga norisorii. Scaldam lumea-n intuneric, dar oferim ploaie marunta marunta...unii se bucura, altii fug din calea sa speriati si dezamagiti, si parca zambetul tot nu dispare...
In fiecare strop de ploaie am ascuns cate-un gand cald pentru cel caruia ii este dor. Am mai adaugat si-un pic de veselie, sa sclipeasca stropii ca si cristalele mici mici. Si-asa presaram diamante peste lumea-ntreaga, inecam tristetea-intr-un pahar cu apa, alungam intunericul cu lumina, amestecam lacrimi cu ploaie si trimitem scrisori de dragoste cu vantul.
Catel micut si poznas, se joaca mereu, topaie, latra, ciuleste urechile la fiecare gest al nostru si la fiecare zgomot, cere, primeste, profita...e-un profitor!! Ca noi toti, de altfel.
Cantec de motor, scartait de roti, lume multa, veselie, multa veselie... si peisajul e complet!
La sfarsit de zi ne relaxam cu raseste, chicoteli si curiozitati mici si insignifiante si multumim inc-odata norisorilor...
Inca nu-mi vine a crede ca a trecut o luna si mult de cand am plecat din tara in care-am trait toata viata mea… e foarte greu printre straini, e foarte greu departe de ai mei, de familie, prieteni, munti, oras…trebuie sa recunosc ca de oras nu-mi e asa de dor, cat imi e de cei din el…dar nu mai e mult si ma voi intoarce mai mult sau mai putin glorioasa, cu mintea limpede, sufletul linistit, cu noi dorinte si teluri, poate chiar mai devreme decat anticipat, dar ma voi intoarce acasa…nicaieri nu-i ca acasa, asta stim cu totii, e bine si aici, departe de casa, dar sentimentul de inchisoare, neputinta avansarii si evoluarii ma sperie aici mai mult decat m-ar speria vreodata in Romania…
O insula este ceea ce ar vrea multi pentru a-si (re)gasi pacea interioara si pentru a-si invinge demonii chinuitori si insistenti…multi sunt aici (culmea, sunt romani) care au venit nu pentru bani, nu pentru jobul in sine, ci pentru a reusi sa-si rezolve problemele interioare departe de sursa lor.
Imbatata de peisajul superb, de multe ori am uitat de cei de-acasa, dar de la fel de multe ori marea mi-a agitat sentimentele si am cazut intr-o depresie cumplita din care nu reuseam sa ies decat daca vorbeam cu cineva de acasa. Tot era bine.
Pietris in loc de nisip, plaja te cheama la ea, sa alergi, sa te imbraci in soare, sa te acoperi cu sarea din apa, sa te lasi dus de valuri undeva intr-un vis de neuitat, din care sa nu prea mai vrei sa iesi… din nefericire, ora ce-ti anunta inceperea programului de munca te trezeste brusc cu o alarma foarte enervanta. Si cand esti obosit iti spui ca vrei acasa, ca nu mai rezisti, dar totusi ramai… am ramas cu totii pana acum, sunt curioasa cine va ceda primul, daca va ceda careva dintre noi. Momentele petrecute impreuna, ca o familie (caci numai noi pe noi ne avem aici) spulbera orice gand de a pleca, macar pentru 1 ora – 2 pe zi, dar e mai mult decat suficient sa facem fata unei zile intregi de munca. Sincer, imi place ideea de alta tara, insa nu-mi place ideea de inchisoare, departe de oras (hotelul nostru este la 9 km de orasul Ierapetra), fara a fi libera sa fac ce vreau, cand vreau, conditionata de autobuze, bani, zile libere, program de munca. Imi place si ceea ce fac aici, munca mea e interesanta, ceva nou pentru mine, nu ma sperie gandul, chiar ma incanta, de aceea am sa continui sa plec si in alte tari, sa vedem cum este…
Desi suntem la o distanta de maxim 200 m de mare, caldura este la fel de inabusitoare ca-n Bucuresti, parca am fi inconjurati de betoane… norocul nostru este ca avem marea aproape, in pauzele dintre ture putem sa mergem sa ne racorim un pic si sa ne si bronzam :D
Scopul plecarii mele a fost de mult implinit, din nefericire nu in modul in care as fi vrut eu, dar e mai bine decat nimic, macar stiu ca am reusit sa-mi depasesc cel mai mare impas al vietii mele de pana acum. Ma pot intoarce acasa linistita, cu adevarat linistita, si imi pot continua viata asa cum vreau eu, fara a fi constransa de ganduri chinuitoare…
In afara de orele in care lucrez, picioarele mele nu mai stiu ce inseamna adidasi, pantofi, sau ceva de genul asta… 3 perechi de papuci s-au tocit pana acum pe drumurile si potecile Cretei, nu-mi displace gandul, imi da un sentiment de libertate fantastic, la fel si lipsa de griji ale casei…intretinere, mancare..bla bla bla…imi e dor de ele, dar as putea sa continui sa ma lipsesc de ele J macar pentru inca o perioada…e ideea e adolescent pur, fara griji si batai de cap, nici macar grija scolii nu ma deranjeaza aici, e bine, e pasnic, e liniste…
Si totusi nicaieri nu-i ca acasa…
Dar la fel de bine as putea spune ca nimic nu se compara cu petrecerile pe plaja, serile de discoteca (nu putem numi altfel tentativa aceasta de club aici), cu serile de leneveala pe balconul unei camere de hotel, cu lipsa apei calde cateodata (chiar poate fi privita ca pe-un avantaj aici, la temepraturile astea), cu aerul conditionat care este chiar conditionat, nu va imaginati ceva foarte avansat dpdv tehnologic in camerele noastre, doar in camerele oaspetilor exista aparate adevarate de aer conditionat.
Coca cola la doza, care oricum nu se poate compara cu ce avem in Romania, nici macar Fanta nu e la fel…dubios… tigarile sunt mai tari ca-n Romania, exista pachete de Pall Mall de 30 de tigari (3 euro pechetul, foarte avantajos), dar mai scumpe, evident. Dulciurile sunt ceva fte fte fte bun, de care eu nu m-as lipsi in veci :P
Inghetata e ca apa la ei, e ceva normal, logic si nelipsit.. la fel si pepenele. Cu restul fructelor mi-e mai greu, au multe mere rosii (li se spune bot de iepure) , mai putine verzi si alea importate, kiwi ce mai apucam p-aici si portocale verzi. E amuzant ca nu mai trebuie sa cumparam lamai pentru bautura, avem lamaii in curtea hotelului, luam cateva lime-uri si ne-am aranajat. Nectarine si piersici (mai mult nectarine), salate oribile (au grecii astia niste mancaruri si salate de va sta mintea-n loc).. cu mancarea nu cred ca ma voi obisnui vreodata, clar !
Ce-i frumos aici e ca-ti poti clati ochii cu o priveliste magnifica, de care nu scapi pana nu parasesti insula. Vantul face mari probleme, sparge tavi intregi de pahare in restaurant, zboara usi de maxi-taxi-uri, scoate umbrele infipte in beton si le duce undeva departe, arunca copii in piscina...fura semnalul la telefon :))
Valurile marii se lovesc de digul pe care e terasa la care sunt, e misto, e frumos, ma incanta, ma agita...dar ma face sa-mi fie si mai dor de casa.
Si totusi Ierapetra e un oras frumos...dar mai mult imi place Sitia...e ....mai...antic...asa, are un aspect vechi...ma duce cu gandul la istoria Cretei...care e lunga si nu tocmai fericita...dar...na, ca orice alt tinut.
Cantecele de munte imi aduc aminte de prieteni, si ma uit la mare, si parca vad si muntele de pe marginea insulei cu coada ochiului.
Muntii Cretei nu se compara cu Carpatii nostri, clar. Lipsesc padurile, izvoarele... muntii astia sunt plini de arbusti scunzi, fara pic de umbra, nu tu izvoare...nimic...uoff...nu indraznesc sa ma aventurez pe un traseu, mi-e frica sa nu lesin din cauza soarelui...si plus de asta, nu stiu peste ce vietati mai dau pe munte...mai bine aici in mare, decat sus pe munte...aici nu... in Romania da :D
Si ma bate gandul totusi sa plec...dar parc-as mai sta aici...si parca totusi as pleca acasa....e greu...decizie grea...pana mea, ce sa fac ce sa fac?!\
Mda, tocmai am realizat ceva...ca m-am schimbat...nu mai sunt eu ceea ce eram inainte sa vin aici, ceea ce intr-un fel e bine, am devenit mai rece, mai indiferenta, sper ca e bine...
Il ascult de d-l Costica cu-al lui cantecel "La tarmul marii" ma face sa ma simt foarte bine...noi sperante, noi dorinte, aceiasi prieteni, aceleasi secrete, niciodata dezamagiri...sau poate ca da...eh toate-s cu dus si intors nu numai aici, ci peste tot...in tara pana sa plec de ceva vreme totul era numai intors...acum...e egalitate intre sensuri :P
E bine, e rau, e frumos, lipseste ceva...dar e bine per total...
NU stiu ce-mi veni sa plec...parca nici dor de casa nu-mi e...scopul meu de fapt e foarte bine definit, atat de bine ca si sentimentul pe care-l am ca scopul meu nu va fi atins... Dar ce frumos e cand ma uit la cerul mereu senin, fie noapte fie zi...soarele arde fara mila tot ce prinde-n cale, la fel si timpul care trece fara sa se faca simtit...
Nici nu stiu cand au trecut 2 saptamani de cand am venit, deja am impresia ca traiesc aici de-o viata-ntreaga, prietenii parca sunt familie, parca ar tine loc de familie, dar cred ca la fel e si viceversa...e ciudat sentimentul asta...nu prea pot sa inteleg...dar nici nu ma chinui, prefer sa traiesc inntr-o lume iluzorie, departe de tot ceea ce-am lasat in urma, asta a fost si scopul de fapt si de drept...si se pare ca nu mi-e dor de casa...e bine...e rau...habar n-am...
Ma bucur mult prea mult de stilul exagerat de viata d-aici, si simt ca parca timpul sta in loc...daca nu m-as mai uita la telefon, nici nu as sti ce zi e azi, nu as mai tine cont de zile pierdute aiurea, prin munca, plaja, distractie...nebunie curata...
Si se pare ca nu sunt singura care-a fugit de demonii ei de-acasa, cu care-a trait mult prea mult...suntem mai multi, si culmea e ca tocmai noi, cei bantuiti am format grupuletul minune, mica familie formata din nevoia de apropiere...
E frumos aici, in loc de nisip avem pietris, in loc de gunoaie, avem parte de-o mare mult prea sarata, la fel ca sufletele noastre, mult prea limpede, ca si cerul de deasupra insulei-gazda, si mult prea agitata, la fel ca noi... Multi romani, si mai multi straini, in sala de mese se aude un amestec de romana, franceza, engleza, greaca, olandeza si, daca ma gandesc bine, as mai gasi cateva limbi straine inganate la ora de varf, cand toata lumea blesteama mancarea plictisitoare, cu gandul dus la ciorbita mult dorita de-acasa...
Dimineata e agitatie mare, pana si pietrisul ce tine loc de plaja e mult prea rece pentru sezonul asta, nu intalnesti nici un zambet cordial, macar de forma, toti suntem morocanosi la inceperea unei noi zile de munca si truda... Dar vine pauza de pranz, cu toate injuraturile de rigoare adresate bucatarului "total neprietenos" cu noi vis-a-vis de meniul nostru... odata cu trecerea de miezul zilei e mult mai relaxata situatia pentru majoritatea dintre noi...inca vreo 3-4 ore si gata...done for today...
E bine, e dezordine, e haos, e liniste totodata...vantul bate asa de tare incat ne ia pe sus., nu exista fata cu parul aranjat, ci doar de vantul salbatic...
Marea e de 2 zile agitata intr-un stil barbar, valuri sparg dunele de pietricele mici si colorate, nu e chip sa intri in apa decat daca ai vreun deathwish :D...nu e cazul la noi, ne e prea bine impreuna.
Lasam la o parte demoni si teama, cosmaruri si resentimente si ne bucuram de pustietatea oferita de-un loc mult prea aglomerat...de straini..
Uita de tot, uita de tot Uita de lume, de sentimente, de suflete-pereche De soapte la ureche, fii rece Nu-l lasa pe el sa te-ntunece...
Mi-a intrat soarele sub piele, praful mi-a acoperit fata si-ncerc sa nu ma las doborata de caldura coplesitoare...adunam, adunam adunam...sunt singura care inca mai injura si blesteama inconstientii care cred ca ajuta, dar de fapt mai mult incurca.. ceilalti s-au obisnuit, s-au resemnat...ei doar fac ce pot...
Entuziasmul mi-a pierit din secunda in care am coborat din masina si am realizat ca definitia adapostului de animale din capul meu nu se potriveste cu realitatea...crunt...tragic...sfasietor...dar macar e ceva...macar atat...
Si disperarea si bucuria, tristetea si ciuda pe cei liberi se simt in aer, plutesc cu-n miros de statut, mizerie si gunoaie inconjoara tarcurile pline de catei, care mai de care mai frumosi, mai rai, mai blanzi...ufff...
Si mi-e frica sa m-apropii, desi sunt asigurata ca nu voi pati nimic.... deci nu ma apropii prea mult...
Si imi iau inima-n dinti, revoltata de multitudinea de cutii de lapte cu cacao ( cu care-au fost hraniti cei peste 200 de caini din acel adapost) si de cutii de budinca, si-ncep sa strang mizeria ce infesteaza locul si-asa "infestat" de nepasare....
Strangem si tot strangem...si ne oprim dupa ceva vreme, caci mai sunt multe de facut, insa timpul nu ne permite!
Si-ncercam sa le facem si saracelor animalutze un pic de umbra...cu diverse materiale aduse de-acasa si sfoara, le legam de "garduri" in speranta ca asa vor mai avea macar un locsor umbrit, daca nu si racoros...tot e ceva...
E groaznic, si nu inteleg cum de nimeni (din cei ce pot intr-adevar) nu face nimic...nu este primul articol publicat pe tema acestui "adapost" de animale...mai sunt foarte multe...chiar nu putem sa transformam acel loc intr-un adevarat adapost???
Libertatea e visul oricarui animalut inchis in tarcurile neprietenoase din Glina.... disperarea si ura, ciuda de-a vedea pe unul dintre ei liber ii innebuneste pe toti cei peste 200 caini si, implicit pe noi... urletele, latraturile zgomotoase, e groaznic...mi se face pielea de gaina cand realizez cat de mult inseamna pentru ei libertatea...
Socul pe care l-am avut in secunda in care am coborat din masina la adapostul de caini din Glina este de nedescris...si-acum ma napadesc lacrimile cand imi aduc aminte cu cate disperarea sareau si latrau cainii aceia doar pentru a primi putina atentie...sau a iesi din cusca mult prea mica pentru o viata de caine petrecuta acolo... si-acum mi se rupe sufletu-n doua cand revad catelusul exasperat de tarcul in care isi facea veacul, care a vrut sa iasa si si-a bloact capul printre gratii...pentru celelalte fete e ceva normal si "de rutina"...eu inca nu-mi pot reveni!
Pacat... voi incerca sa nu ma opresc doar la a spune "Pacat!", cum face majoritatea...am sa incerc sa schimb ceva...orice...sa fac ceva...
In ultima vreme am auzit o gramada de cuvinte aruncate ba la nimereala, ba cu intentii ascunse, care mai de care mai malefice, altele cu intentii nobile...dar tot ascunse...
Incep sa-mi pierd speranta, si, pe masura ce ma scufund in resemnare, incep sa ma scald intr-un ocean de ganduri negre care-mi ineaca sufletul...imi taie respiratia numele tau, iubite, tu, cel ce nu mai esti al meu...poate nici n-ai fost vreodata...dar eu in continuare sper...desi nu mai am pentru ce...
O poza veche, de existenta careia n-am stiut, imi darama zidul de piatra ce ma separa de amintirile ce dor, pe care le-am zidit ca pe-o jertfa in cinstea iubirii tale ca sa nu mai plang... degeaba...
Curios este ca...lacrimi nu-mi mai spala obrajii...si doar sufletul...insa ochii mei iti pot spune totul... tot ceea ce vrei si mai ales ceea ce nu vrei sa afli...uita-te la ei... ce vezi?
Nu, n-ai sa te uiti pentru ca nu vrei, pentru ca esti las, pentru ca ti-e dor, sau poate urasti si nu-i mai vrei...numai tu stii..si totusi...stii?
Cat de trist poate fi acest fapt ce-l implinesc eu acum! Degetele tasteaza, dar stiu ca tu nu vei citi vreodata ceea ce sufletul le dicteaza... cel putin nu asa cum as vrea eu... ignoranta, ura si indiferenta sunt punctele tale forte...stii ca numai asa ma vei elimina ca pe-o boala ce necesita tratata... mergi la "doctor" si-ti prescrie un tratament insotit de regim foarte strict..........
Dar eu tot oblig degetele sa tasteze, pentru ca nu pot sa tin atata-n mine, si ma apasa povara gandurilor nerostite, si simt durerea crunta ce-mi invadeaza trupul de fiecare data cand revad "Sterge-ti lacrimile, nu le meriti!"...crunt...
In fine...se pare ca oricum degeaba mai incerc...drumurile chiar se separa, si eu plec la kilometri distanta de tine, de ei, de voi...de intreaga lume...poate-i mai bine asa...si sper ca, daca nu ma voi regasi acolo, si nici macar pace nu voi afla, sa ma intorc in bratele tale puternice si protectoare ce ma vor in siguranta...
Iti dedic ceva foarte frumos tie, iubitul meu, si te rog sa nu te minti niciodata..ar fi pacat!
Nu renunt, orice-ar fi! Nu ma las doborata de sperante spulberate si vise ne-mplinite, nu va las sa zambiti satisfacuti de esecul meu, caci eu nu esuez ca o nava veche ce-si vrea sfarsitul in largul marii... Eu doar castig! mereu, cu zambetul pe puze, fie el fals, cu ochii-nlacrimati de tristete, voi inainta, indiferent de cat de abrupta e panta. fac o mica pauza si ma intorc sa-mi limpezesc ochii cu muntii falnici scaldati in ultimele raze sangerii ale soarelui ce-apune...si-mi gasesc in continuare puterea de-a ajunge "tot mai sus", oricat mi-ar lua... Noaptea ameninta cu rece, intuneric si teama. Nu ma dau batuta, vreau s-ajung acolo la voi, cei ce-mi incalziti sufletul si-mi imblanziti privirea spre-o zi mai buna...sau o noapte mai calda...
Kilometri intregi s-au prelins sub rotile grabite lasand in urma amintiri si ganduri negre... ma las prada soarelui ce-si intinde razele pana la geamul meu... privesc atenta la forma norilor ce-mi feresc ochii de-amintiri ce inca mai dor... fumul de tigara ia cu el o parte din sufletul meu si-o imprastie pe-asfaltul murdar de idei si impresii gresite.
Nu-mi pot imagina viata altfel decat asa, purtata pe aripi de dorinte catre linistea mult cautata, departe de inaltimile ametitoare ale cladirilor-inchisori. Orasul in sine este o-nchisoare din care, odata intrat, cu greu mai iesi. te tenteaza, te atrage cu lumini colorate vazute de departe ce te cheama la ele doar ca sa te orbeasca sa nu mai gasesti drumul inapoi si sa te-ndragosteasca de viata agitata de noapte. Cand realizezi in ce lumea ai intrat, si-ncerci sa fugi, funii numite "obligatii" te tin legat si te-ntorc "acasa".
De fapt, acasa este aclo unde verdele-i mai mult decat verde, acasa-i acolo unde pasarile canta in ritmul fosnetului frunzelor. Acasa-i acolo unde stelele-si arunca scutul protector si ti se-arata in toata splendoarea lor, sa le poti numara, sa le poti aduna, sa-ti poata lumina sufletul cu sclipirea lor.
Plimbandu-ma pe carari batute de dezertati ai orasului, sunt puritatea ce-mi mangaie parul, padurea ma-mbratiseaza si-mi ureaza "Bun venit!" scotandu-mi in cale tabara de mult visata. Focul timid arde-n jurul corturilor, chitare canta oda muntelui in surdina sa nu trezeasca caprioarele obosite de-atata colindat prin padurea infinita.
Sclipirea din ochii fiecarui evadat din ceea ce numim "cotidian" e atat de puternica, incat ma pierd repede printre ei, lasand loc in sufletul meu pentru iubire de libertate, de natura, de frumusete, de puritate...
Nu renunt, intr-o buna zi ma voi intoarce acasa...
Si ploua la mine-n suflet, si simt cum ma topesc sub stropi reci de ploaie dulce...si vantul-mi imprastie picaturile pe fata, nu mai stiu de plang sau rad, simt ca mor, si ploaia tot cade si cade si cade... si tot merg, si m-afund in nisipul fierbinte, si ma scald in ploaia de primavara, si simt cum nu mai simt nimic...si parc-as vrea sa te am....si parca n-as mai vrea...dar totusi vreau...tu vrei?
Nu as vrea decat sa zburd intr-o lume fara ciment, fara beton...fara smoala neagra... Si sa simt doar nisipul fierbinte sub talpile grabite ce vor s-ajunga la capatul lumii...
Ma trezesc din vis sufocata de brate de betoane, asurzita de claxoane enervante si orbita de lumini false, si incerc sa scap din stramtoarea dusmanului ce tot omul l-a creat, insa nu pot... pentru ca sunt dependenta de el...dusmanul ce-mi distruge padurile de care mi-e atat de dor, dusmanul ce-mi imbraca lumea-n gri si-o lasa fara aer... e un nemernic...dar eu l-am creat...noi cei ce ne numim oameni.
Si e trist cand realizez ce monstru tot continuam sa crestem, si se face asa de mare incat ne inghite si pe noi...
Si prefer sa adorm la loc, sa ma las purtata pe aripi de vis... pacat ca timpul se scurge-asa de repede, mai repede decat firele de nisip dintr-o clepsidra... Dar profit si plutesc pe barci de apa sarata, legata cu alge de lumea pura, protejata de valuri indraznete ce nu iarta nimic in calea lor...
Si-as vrea sa-ti spun cat te iubesc...cat te iubesc pe tine, munte...dar acum te-nsel cu marea, caci ea e cea care ma protejeaza de hainul vant al schimbarii permanente...nu vreau sa ma schimb, vreau sa raman acelasi suflet naiv ce te iubeste neconditionat... Oh, dragul meu munte, cat imi e de dor de tine...te-am vazut de curand, insa nu-mi ajunge...mai vreau, vreau sa ma pierd prin padurile tale, sa alunec pe stancile tale, sa mor fericita pe creasta cea mult tanjita...
Si cand ma voi intoarce in bratele tale, te rog mult nu ma certa, caci tot la tine vin, si nici macar infinitul albastru al cerului sau firele aurii ale nisipului nu ma pot face sa le iubesc mai mult decat pe tine...
Dar acum trebuie sa ma trezesc, si, pana la revedere, te las cu bine, iubitul meu, ma intorc in imbratisarea crunta a orasului, sa mor incet incet de dorul tau....
Nu stiu ce vreau sa scot in evidenta in afara de evident :P, poate imi va explica si mie cineva odata si-odata. Sunt versuri din cantecele mele preferate, ar mai fi cateva care ar putea fi adaugate, dar ma rezum la atat...for the moment....
“It's not a silly little moment It's not the storm before the calm This is the deep and dyin breath of This love we've been workin on” John Mayer – Slow dancing in a burning room
“… I’m not scared of your stolen power I’m taking it slow Feeding my flame Shuffling the cards of your game And just in time In the right place Suddenly I will play my ace” Blue Foundation – Eyes on fire
“Walk on over, yeah, to this bit of shade, I will wrap you in my arms And hold you safe, Let me sign” Rob Pattison – Let me sign
“Like the morning sun your eyes will follow me As you watch me wander, curse the powers that be Cause all I want is here and now but its already been and gone Our intentions always last that bit too long Far far away, no voices sounding, no one around me and you're still there Far far away, no choices passing, no time confounds me and you're still there” The Black Ghosts – Full Moon
“Lay beside me, tell me what they've done Speak the words I want to hear, to make my demons run The door is locked now, but it's open if you're true If you can understand the me, than I can understand the you.
What I've felt, what I've known Sick and tired, I stand alone Could you be there? 'Cause I'm the one who waits for you Or are you unforgiven too?” Metallica – Unforgiven II
“Hey Michel do you remember We walked the street to the beat Hand in hand you and me Smiling faces so in love Hoping that they all could see That we belonged together you and me against the world” Anouk – Michel
“When you're dreaming with a broken heart The waking up is the hardest part You roll outta bed and down on your knees And for the moment you can hardly breathe” John Mayer – Dreaming with a broken heart
“The more I search the more my need For you The more I bless the more I bleed For you
Hear me And if I close my mind in fear Please pry it open See me And if my face becomes sincere Beware Hold me And when I start to come undone Stitch me together Save me And when you see me strut Remind me of what left this outlaw torn” Metallica – Outlaw Torn
“I wanted you to know I love the way you laugh I wanna hold you high and steal your pain away I keep your photograph; I know it serves me well I wanna hold you high and steal your pain
The worst is over now and we can breathe again I wanna hold you high, you steal my pain away There's so much left to learn, and no one left to fight I wanna hold you high and steal your pain” Seether ft. Amy Lee – Broken
Inspirata din multe elemente noi aparute in viziunea mea de "o mana de om", aseara mi-am adus aminte de o cabana foarte draga mie, la care mergeam cu familia. Gasca mare, nebunie, ca de obicei.
Cabana se afla in M-tii Leaota, o zona magnifica (daca ignori satul de...oameni colorati prin care treci pt a ajunge la destinatie), cu o priveliste superba si tocmai pe placul meu (culmea!).
Cand ajung acolo, de obicei "ma dezbrac" de orice haine pe care as purta-o in mod normal (diplomatie, atitudine corespunzatoare) si pur si simplu sunt eu, asa cum m-a lasat Dumnezeu, fara masti, doar eu in lumea mea pierduta!
Imi amintesc ce frumos era ziua, cand ma plimbam printre copacii cu coroane infinite, ce strapungeau cerul in mii si mii de locuri, si parca urcau mai sus, pana la infinit, acolo unde nimeni n-ar putea ajunge. Culegeam mure si fragi, ma bucuram de trilul pasarelelor si ma temeam de zgomote necunoscute prin iarba, adulmecam aroma imbietoare a padurii pure, nesecat izvor de viata.
Pasii mei lasau urme-n care s-adunau lacrimile norilor care-mi grabeau plecarea. Simtind nelinistea vantului, ingan oda ce-am compus-o din suflet pentru suflet si simt cu ma-ncalzeste dintr-odata soarele.
Imi pierd capul prin norii disipati si ma las purtata pe valuri rebele. Nu-mi mai pasa de lumea de jos, pur si simplu simt si resimt sentimente si amintiri de mult apuse, dar totusi vii in inima mea.
Si cum ma pierd in plutire de simturi, deschid ochii si privesc luna cum se scalda in intunericul greu, oglindindu-se in apa nelinistita ce sopota si se agita ca un leu in cusca. Si traiesc si retraiesc amintiri si sentimente, emotii, vise...
Tigara arde incet, fumul imbraca luna-n matase alba, sunete bizare s-aud dintre copacii fosnitori. Eu stau si te privesc cum dormi usor in puful viselor nebanuite si de nimeni stiute. Inchid ochii si ma las si eu invaluita de puterea noptii si traiesc si retraiesc amintiri si sentimente...
Somn usor, "iubitul meu de dincolo de viata si de moarte", eu te iubesc!
Ce ma bucura pe mine uite-asa usor-usor si putin cate putin ipocrizia care devine chiar parte din cei care-o practica... ce-mi mai place sa vad zambete false in jurul meu si amabilitate pentru ca...na... we have to be compliant...uff..
Si ce-mi mai plac rautatile facute "cu sange rece" si cu zambetul sincer si calduros pe buze..
Si ce-mi mai place cand unii oameni nu stiu sa mai faca diferenta dintre ipocrizie si sinceritate (confuza ea, dar sincera)...e cel mai fain sa descoperi ca ai pierdut ceva, sau pe cineva, sau ca ai ratat o ocazie din cauza unei neintelegeri...
Cel mai mult si cel mai mult imi place cand fiecare dintre noi ajunge singur-singurel la concluzia ca toti suntem o apa si-un pamant, si chestiile de finete ne diferentiaza atat de mult.
Multi m-ar contrazice, unii chiar o fac, dar eu sunt incapatanata si raman la parerea mea.
Intr-o lume plina de serpi si vipere, invatam sa ne purtam la fel pentru a putea supravietui...
Pentru prima oara, dupa incredibil de mult timp, scriu cu pixul pe hartie ce simt si ce gandesc (in sfarsit, ceva "non-business related" :P). Si, pentru prima oara, dupa ceva vreme, pun mana pe chitara si reincep sa traiesc.
Si tot pentru prima oara dupa foarte, foarte mult timp pot spune DA, sunt fericita. desi nu s-a schimbat nimic in viata mea, deci tot ce aceleasi probleme mai mult sau mai putin cotidiene ma lovesc in fiece zi, desi ceva lipseste constant de langa mine, eu am decis ca, DE AZI sa fiu fericita. Stiu ca va mai veni ploaia aia nebuna care sa vrea sa ma scoata din ale mele, dar n-o voi mai lasa. Si asa, si numai asa voi ajunge inapoi "acasa".
Ca o nebuna, ca o naluca m-am plimbat prin cimitirul de suflete ca s-ajung la mormantul meu insa...pe drum... s-a intamplat ceva: o fata cu ochii verzi si calzi mi-a povestit ceva atat de frumos incat toate funiile ce ma tineau prizoniera-n locul de veci as sufletelor curate s-au rupt, rand pe rand, in visul meu, pe cand credeam ca ce visez e adevarat.
Nu a fost real, insa forta ei, a fetei cu ochii verzi, si sentimentul visului... atat de simplu m-au trezit.
Am dezghetat tot, m-am dezmortit si-am decis SA TRAIESC!
Si, desi ploua afara si norii-apasa greu pe trupul meu, continui sa zambesc, desi nu am un motiv anume... pur si simplu zambesc... pe dinauntru, pe dinafara, ochii-mi licaresc din nou si ma simt bine...linistita...
Si vor mai trece saptamani, luni sau poate chiar ani, dar eu nu voi inceta sa te cant pe tine, oda a sufletului meu...
Si te voi canta, si te voi dori, si te voi astepta pana cand vei veni inapoi in bratele mele, sa te coplesesc cu sentiment si caldura, sa te inec in ochii mei albastri, sa te sufoc cu iubire si devotatie... si sa te-ador pentru eternitate.
In sfarsit scriu cu pixul pe hartie, deci pot sa cant, deci pot sa plang, deci pot sa fug...deci pot sa fiu iar eu.
Si mai mult, am sa scald lumea-n fericire si energie, puterea mea ce-o credeam pierduta va fi dezlantuita din nou, cu aceeasi emotie si satisfactie (si chiar egoism) aspupra voastra, dragii mei oameni.
Am sa strabat lumea-n lung si-n lat ca sa le arat si lor ce inseamna veselia, sa le-arat si lor cine sunt eu.
Si va fi mirific, si cand ma voi intoarce....
Si cand ma voi intoarce intr-o zi de primavara, copacii vor inflori, pasarile-si vor canta trilul lor vesnit dorit, copiii vor alerga prin parcul inverzit, indragostitii vor pluti pe nori de aur tinandu-se de mana...
Si iar voi pleca in lume si, la capatul ei te voi gasi pe tine...
Si parca-mi ating cu mana noul "drum" ce sper sa-l imbratisez cat de curand.. Si parca, pe zi ce trece, si pe masura ce norii sunt ba mai negri, ba mai luminosi, dorinta de-a pleca e si mai mare...
Nici macar anii, amintirile si, cel mai important, prietenii, nu ma mai pot tine aici. Tot ce-i frumos de-aici parca ma indeparteaza si mai tare... ce mai tura-vura, un dor de duca...
Niciodata nu am crezut ca voi vrea sa plec din locul in care mi-am petrecut toata viata...dar probabil ca vine un moment de genul acesta in viata fiecaruia dintre noi...
O noua viata...o noua lume...un nou scop... tot ce-a fost si ce este in urma voi lasa si voi pastra ce este de valoare...restul...sa se piarda in negura amintirilor odata cu anii, si nimic sa nu ma mai poata atinge...
Si parca simt asa ca ma voi renaste din propria-mi cenusa, si voi fi altcineva... poate asa va fi, asa sper cel putin... insa...in esenta, eu voi fi tot EU... pentru totdeauna...
Ma uit in urma si zambesc amar, ma uit inainte si zambesc la fel de amar, dar putin speriata...
"Vreau sa iti vorbesc Dar cuvintele mi se opresc Parca se topesc Privirea ta m-apasa Si patrunzi incet in gandul meu
Poate totusi nu mai sunt tot eu Poate vreau sa pleci din gandul meu Poate te-am iubit prea mult Sa te pot uita
Poate nepasarea m-a cuprins Poate ca destinul ne-a invins Poate am sa plec zambind EU din viata ta.."
Saptamana asta a fost tare dubioasa...si se face din ce in ce mai senin pe cer...si parca totusi mai sunt nori..
Nori ce ma atrag, ce ma indeparteaza...ma vor, nu ma vor, se joaca cu mine, ma privesc inocent si totusi nu ma iau cu ei...la ei...
Era cat p-aciu sa ma pierd intr-un sumbru nor de melancolie pe ritmuri de chitara si versuri nascute din iubire... era cat p-aciu sa cad in negura amintirilor, sa ma pierd in fumul dens al sentimentelor uitate, era cat p-aciu... pentru ca EL, norisorul cand alb cand gri (ciudat nor m-a ales si mi-am ales si eu pentru joaca) s-a gandit sa nu ma lase sa vars lacrimi ce nu-si mai au rostul, si sa nu ma lase sa ma ingrop de-acolo de unde, fara sa stie, m-a scos cu greu... si a reusit as ma salveze..de data asta...atunci a fost ubn norisor alb...insa, cand l-am vazut gri...s-a daramat cerul pe mine si mi-am spus ca nu vreau sa fie asa d ploios si de intunecos... eu vreau lumina si soare, nu ploaie si vant... insa voia mea de data asta n-a fost indeplinita... si ploua si acum...din cand in cand se mai insenineaza...dar doar in toiul noptii...si totul este atat de poluat..incat nici stelele nu se mai vad...
Dar ce sa vezi...alti norisori d-a dreptul negri incearca si tot insista sa dea cu mine de pamant, sa ma coboare din Ceruri, insa ceva ma tine-acolo poticnita, nu ma lasa sa plec nici macar pentru cateva zile...
Si uite-asa cand se varsa ploaia norilor cei negri peste mine, cand ma mai incalzeste cate-o raza de soare...
Mai norisorilor...eu va iubesc pe voi, asa rai sau buni, cum sunteti...insa...daca si voi ma iubiti pe mine...mai da-ti-mi si pace...ca dup-atata ploaie parca am invatat sa inot printre valurile vietii, insa prefer sa plutesc in deriva intr-o barca....
Si care norisor o vrea oare sa ma apere de razele taioase ale soarelui de iulie?
Mi-as dori sa va sterg, sa va arunc intr-o cutiuta si sa pot primi alti norisori, care mai de care mai alb si pufos... si sa-i atac cu zambete si triluri de vara, sa-i scald in lumina soarelui, sa-i afund in frumusetea zapezii, asa cum numai muntele stie s-o arate...
Si parca totusi mi-e dor si de munte...dar si de mare...si parca mi-e dor si de tine...
N-am voie sa plec capul, n-am voie sa nu rad zgomotos si veridic, nu am voie sa fiu eu...
Deci trebuie sa mor ca sa ma pot renaste...
Si uite-asa "Te rog pe tine, umbra, sa redevii fiinta"...
Sa ma renasc din propria-mi cenusa-mi soptesti intr-o noapte de martie? Adevar vrei sa auzi? Nu... caci adevarul e stiut numai de mine...si e al meu... dar si tu ai adevarul tau...
Atunci facem schimb...tu mi-l spui pe-al tau si eu pe-al meu...
Sa ne jucam cu stelele ascunse, sa aruncam cu zapada-n lumea de jos...si sa urcam tot mai sus...tot mai sus, inapoi... acolo unde ne-am cunoscut...
I couldn't sleep last night because I knew it was over between us. I'm not better anymore because I know that what we had was real... And if in some distant place in the future we see each other in our new lives, I'll smile at you with joy and remember how we spent our long nights walking and talking through that campus...learning from each other and...growing inlove... The best love is the kind that awakens the soul and makes us reach for more, that plants a fire in our hearts and brings peace into our minds...and that's what you've given me....and that's what I hope to give to you forever...
I can't wait to see the house you promised to build for me...for us...
All this will be found in a notebook....and remember...365 letters...forever to be read over and over again, until we can't see anymore...
...ei bine nu s-a terminat...caci sfarsitului ii ia mult mai mult timp sa-si faca aparitia decat inceputul... pfff...ce idiotenie...simt ca sunt prinsa-ntr-un lant al slabiciunilor...slabiciunile mele, evident..si din cand in cand mai intervin si slabiciunile altora, ca de', io's cea care-i multumeste aproape pe toti...si cand nu se intampla acest lucru, nu-i nimic, apar altii pe care ii pot multumi...
Ciudat este ca...desi soarele m-a incalzit pana peste masura doar in cateva ore, ma simt mai rece ca niciodata...si ma face sa vreau si mai mult soare.
Si asta-mi aminteste de ceva foarte frumos..ceva ce-am auzit intr-un cantecel:
"I should never think
What’s in your heart ....................... So I won’t
You’ll learn to hate me But still call me baby Oh love So call me by my name
And save your soul Save your soul Before you're too far gone Before nothing can be done
..............................................."
Si versurile de mai sus ma insipra sa pun mana din nou pe chitara, cel mai pretios lucru al meu pe acest Pamant... simt durerea din varfurile degetelor care forteaza corzile intr-una....dar nu ma intereseaza...pentru ca ma simt bine...ma simt de parc-as indeplini un mare vis.... pe care-l impartasesc cu cineva.
Eh...tot ascult o alta melodie intr-una, si ma intreb daca voi realiza vreodata cu adevarat efectele muzicii asupra mintii si sufletului meu...
Neah, I'm born for music :D...
D-abia mai tastez cu degetele mainii drepte...ma dor foarte rau insa am o satisfactie: azi am invatat ceva nou...si sper eu ca in ceva vreme sa ma pot lauda si eu cu un talent comun dar, in acelasi timp, unic :D.
In ultimele zile m-am tot gandit la ce naiba se intampla prin jurul meu...chestii care m-afecteaza si pe mine...si am ajuns la concluzia ca nu ar trebui sa-mi pese decat de soarele ce-mi scalda dormitorul in lumina, de caldura ce-mi ajunge pana-n adancul sufletului, de primavara ce-si face aparitia si-n mintea mea, nu numai in lumea-n care traiesc, si de ochii mei inecati in raze aurii de SPERANTA!
Stiu ca nu-mi pot schimba trecutul...insa...e ceva nou ce-mi prezinta noi inceputuri...si totusi mi-e frica sa ma avant in "jungla" explorata candva demult, dar parasita...
Sentimentul predominant este teama, nu de necunoscut, ci tocmai de cunoscutul din jungla aia...orice privire, gest sau sunet m-ar putea face sa nu mai vreau inapoi "acasa" niciodata...
Si totusi...parca as vrea sa stiu ce ma asteapta acolo...
Spune-mi tu, straine (sau nu), tu, cel ce mi-a umplut fiinta de iubire si viata, spune-mi tu mie acum dac-ar trebui sa ma avant in "cunoscutul cel vechi"....stiu, nu-mi poti rapunde, ar fi impotriva legii tale nou infiintata...te inteleg, insa eu am nevoie de un raspuns...
Indruma-ma cum ai facut si pana acum, tu, straine, indruma-ma si arata-mi calea cea buna prin ochii tai...ochii tai cei negri de durere, plini de iubire dar goi de implinire...
Show me the way, my beloved, read above these silly words, read the simple lyrics, and tell me if I should dare to ever look in your heart again....
" Now when I caught myself I had to stop myself From saying something That I should have never thought Now when I caught myself I had to stop myself From saying something That I should have never thought of you...."
A-nceput totul acum ceva vreme, cand am simtit dintr-odata ca sunt cineva...si ca eu, acel cineva, sunt "atacata" de diverse "unde" din toate partile, de la toata lumea, care mai de care mai puternice si mai taioase...si am realizat ca nu pot controla atacurile-astea...am realizat ca nu pot decat sa incerc sa selectez ceea ce primesc de la cei din jurul meu...e foarte greu sa faci asa ceva, aproape imposibil... si totusi, dupa dureri de cap (la propriu), indoieli si mii si mii de intrebari am realizat ca s-au linistit apele.... si ca, in mijlocul furtunii de emotii si stari, s-a format o mica poienita linistita in care mereu gasesc acelasi inger... Un inger cu ochi prea blanzi sa te priveasca, un inger cu suflet prea mare sa te iubeasca... un inger cu brate-atat de mari incat ar putea cuprinde lumea intra-nsele...
Ploua, e dimineata, ma indrept catre locul in care-mi petrec cel mai mult timp pe saptamana...si ploua marunt, orasul intreg e parca pierdut in agitatia norilor... printre chitara ce-mi rasuna in ureche aud si stropii nebuni ce cad mult prea repede pe pamant...si e totusi o-mbinare frumoasa de sunete... Mie nu-mi place ploaia...insa de ceva zile-ncoace parca-mi place din ce in ce mai mult...parca reuseste sa spele gandurile negre ale mintii mele...insa exista si-aici o consecinta...umple lumea de-ntuneric si mohorare... si parca eu sunt vesela, acum, cand ploua... Lumini, claxoane dementiale, oameni nervosi, umbrele colorate si copaci curajosi...
Citesc o carte foarte interesanta...cuvintele chiar reusesc de data asta sa suplineasca vizualul... si stau si ma gandesc la cea ce-a scris cartea...incredibila imaginatie, incredibil simt al iubirii.... e fantastic cum am ajuns sa simt cuvintele scrise cu negru pe foile albe pline de iratiune, sentiment, un "amalgam de contradictii"...
M scufund iar adanc in somnul cel ce-i un sfesnic bun...si va urez vise pline de viata, si o viata pline de vise...
Strangem si tot strangem...si ne oprim dupa ceva vreme, caci mai sunt multe de facut, insa timpul nu ne permite!
