Scrisoarea prima si ultima

Draga destinatar,

Bate vantul...e rece si parca miroase-a toamna. Si mi-e frig... pun o patura pe mine sa nu tremur la noapte. Ma trezesc dimineata tremurand...poate trebuia sa pun o plapuma... Si-mi lipseste ceva si-as vrea foarte mult sa am acel lucru... acel suflet...mai bine zis jumatate.

Nu stiu cum de scriu scrisori de dor cand ar trebui sa scriu scrisori de bun ramas, scrisori pline de reprosuri si poate nici macar atat.

As vrea sa adorm cu toate gandurile astea si sa ma trezesc fara ele, sa ma trezesc linistita, in pace, impacata cu mine insami, fara regrete, fara semne de intrebare, fara supozitii, teorii fara rost.

De 3 zile-ncoace imi tot fac curaj sa pasesc pe un drum nou, si tot de 3 zile incoace, dupa primii cativa pasi, ma intorc inapoi la rascrucea de drumuri care de fapt nu exista... It's all in my head...actually in my heart!

Si cand ma simt in siguranta si chiar incep sa cred ca drumul ce se-asterne in fata mea, la picioarele mele, e mai bun decat cel dinainte...se intampla ceva...o amintire, un gand, o grimasa, o poza... o replica... ma tulbura si simt ca pic din nou in butoiul plin de disperare, iubire neimpartasita, cuvinte nerostite, si vise spulberate-n vant.

Draga destinatar, tin sa-ti spun ca intrebari fara raspuns nu prea exista in lumea asta, si orice-ai face, la un moment dat va trebui sa afli toate intrebarile si sa dai toate raspunsurile, caci asa merge lumea...lumea se invarte, oameni vin si pleaca din viata fiecaruia si, desi poate lucrurile par in regula, chiar nu sunt. Sau poate chiar sunt.

Ambiguitatea asta mi-a cauzat mereu dureri de cap. Sunt genul de om deschis optiunilor (desi aparentele inseala) si, contrar tuturor asteptarilor, chiar iau in calcul toate posibilitatile. Incerc sa raman obiectiva dar, hai sa fim seriosi!! Cati dintre noi raman obiectivi la tot ce li se intampla? Sunt doar un om... un simplu om...

Nu-mi place vantul...ma agita, ma nelinisteste, si-mi da senzatia lucrurilor scapate de sub control.

Inteleg foarte multe lucruri ce mi s-au intamplat de-a lungul vietii, le inteleg la un alt nivel decat majoritatea oamenilor, au un alt sens si-o alta logica in capul meu, si mi-e bine asa. Mda, am spus ca inteleg FOARTE MULTE dintre ele, dar nu pe toate, chiar ar fi fost culmea! As vrea...dar nu sunt atoatestiutoare...din fericire, as putea declara cu tarie.

In schimb, sunt anumite sentimente pe care nu le-as putea intelege vreodata, desi le simt si eu, le inteleg cauzele (sunt doar niste efecte pana la urma) dar nu le pricep deloc!

Nu inteleg frustrarea, disperarea, nu inteleg drumurile prea complicate sa fie intelese de cineva vreodata, nu inteleg rostul solutiilor disperate (mai exact de ce exista ele), nu inteleg datul cu capul de toti peretii pana la solutionare.... nu inteleg ura si duplicitatea rau-voita, nu inteleg parsivitatea.... nu inteleg nimic din toate astea, desi le simt si eu ca si tine, dar.... nu pot sa pricep necesitatea lor intr-o lume civilizata.

Cred ca vine ploaia... ar fi bine sa ploua, sa mai spele din praful asta, sa curete strazile, poate poate ajunge si-n sufletele oamenilor.

Draga destinatar, iar nu am nici o logica, si scrisoarea mea este o bulibaseala totala, dar e totusi bine ca e!!

Cu sperante noi, planuri (care sper sa nu se destrame) si ajutoare in rucsac, pornesc IAR la drum, un drum necunoscut, care stiu unde ma va duce, dar nu stiu ce-mi va oferi pe drum. Stiu, unii-ar spune ca e o chestie de optiuni, eu cred ca e o chestiune de cum ti-e scris sa-ti fie.

Incerc sa ma pastrez asa cum ma vor toti, incerc sa ma pastrez asa cum ma vreau si eu (partea asta e mai grea), dar nu pot cu o piesa lipsa...

Piesa lipsa-mi aducea linistea si pacea dupa care tanjesc atat de mult, imi aducea siguranta urmatorului pas, si forta infruntarii urmatorului obstacol. Piesa respectiva avea tot ce-mi trebuia cat sa ma faca cel mai puternic om de pe planeta, gata de orice, bun sau rau. Piesa-mi oferea ocazia sa zambesc asa cum nici soarele nu straluceste intr-o zi torida de vara. 

Nu stiu cum ar putea cineva sa traiasca fara acea piesa, cum am putea sa respingem tot ce-i rau din calea noastra fara jumatate din noi???

O scrisoare fara destinatar sau adresa, o scrisoare de ganduri pline de speranta si sentimente de dor, o trimit cu vantul, poate ajunge undeva sa capete sens.

Draga destinatar....

I don't know your face no more
Or feel your touch that I adore
I don't know your face no more
It's just a place I'm looking for 
We might as well be strangers in another town
We might as well be living in a different world

I don't know your thoughts these days
We're strangers in an empty space
I don't understand your heart

Impressions

Tonight I've been doing some soul searching... This afternoon I walked through the city alone, just me and the music that makes me vibe... I saw so many interesting things in the city I've been living ever since I was born.
I saw so many types of people, so many expressions... Riddles were written on their faces, question marks on their foreheads, the only desire of some of them was to have "a better life". What is a better life these days?
When all seems to fall apart, what keeps us "tick"?
When the salary isn't enough to keep us going for a whole month, or when we don't even have a job, when everything seems to go all the way down, slowly and painfully, dangerously... what's to be done?
I find people very interesting. I sat today in front of the National Theater on some steps, I smoked a few cigarettes, I enjoyed my cold juice I bought from an interesting boutique and I watched the people passing by me.
I discovered so many types of young ladies, trying to be the prettiest, the smartest, the "coolest" from the whole gang. I saw old people trying to get somewhere... I saw business men hurrying up to some important place....I saw so many people passing by me in only 60 minutes...

Walking through the city was the most interesting part of my experience today.... I don't quite know why, it just gave me that feeling that everyone was going one way and I was going the exact opposite way. Actually, theoretically speaking, I WAS going the other way. All the people had a destination...I had none. All the people had a plan, I didn't... It's interesting to see a person's reaction to your smile, just because you found something interesting in their eyes or on their expression. Some of them looked at me like I was crazy (I must admit they're not far away from the truth), but most of them just started to have a glow in their eyes...cause someone smiled at them without asking for anything, without them giving anything to me... That's nice, really.

I think I spoke about this "smiling campaign" before in a previous post, cause this is not the first time I experiment this on the streets of Bucharest.

Although one smile can bring another one, I noticed that a serious look thrown in an indifferent way can have strong effects... some people even smiled at my reaction :). Hm....weird...

Most of the men that admired whatever they saw in my eyes kept on admiring that thing even after i gave them a dangerous look :P

I saw something today that really impressed me. It was an old lady trying to get to the subway... she was walking really slowly, better said almost crawling on the street. She was making extremely slow gestures, it gave me the impression it was hard for her to even more her had towards her face.... It moved me because I got the feeling that she only wanted one thing: to teleport herself into her home, where she'd be safe, far away from the maddening crowd outside, on the streets.

I also noticed that beauty has no limits, especially if the admirer is a man, and the beauty as accompanied by her boyfriend. It doesn't really matter, cause beauty has no boundaries....

Have you ever tried walking on your own on the streets, just watching people passing by, living their lives?
I suggest you do that, it's quite interesting.
All you need is time, a music player, a bottle of juice or water and some cigarettes (for the smokers, of course).

Cum trecem peste probleme fara solutii

Cum depasim momente critice in viata noastra? Cum reusim sa ne dam jos din pat si-n dimineata urmatoare fara nici un scop sau perspectiva? CUM??
Mai ramanem cu o raza de speranta, o umbra de "maine va fi bine" chiar si-n adancul sufletului nostru, desi nu vedem scapare? Probabil ca da.
Oare credinta in Dumnezeu sau sprijinul celor din jurul nostru ne tot face sa mergem mai departe?
Exista o gluma foarte sadica si urata care e destul de adevarata in sadismul ei: " Un sinucigas spune ca-si baga ****, isi da demisia, nu-l mai concediaza Dumnezeu"
Pana mea, si eu am zis de nenumarate ori ca-mi dau demisia, dar n-am facut-o ca nu se merita.
Si totusi, raman la intrebare mea: CUM dracului trecem peste niste rahaturi care nici aer sa respiram nu ne mai lasa? CUM REUSIM??? Poate suntem construiti asa, poate singurul nostru scop pe lumea asta e sa tot trecem prin diverse probleme de diverse grade de gravitate, pana nu mai putem. Ce-i drept, orice sut in fund e-un pas inainte si ce nu te omoara, te face mai puternic, dar pana acum multi dintre oameni ar fi trebuit sa fie HULK, la care probleme au infruntat.

Cum reusesti sa treci peste o depresie generata de lipsa unui job (lipsa totala, acuta si de lunga durata), plus diverse probleme zilnice, cu care ne confruntam indiferent ca avem sau nu job, mai adaugam si un esec in dragoste si e pachetul perfect.... Marfa, nu?
Eh, obisnuiam sa fiu o pesimista convinsa. De-a lungul timpului, anumiti oameni au reusit sa-mi insufle o gandire mai optimista, cu vedere dincolo de ziduri, si le multumesc pentru asta. Dar cand chiar nu mai gasesti rostul zilei de maine....CE FACI?
Si cel mai naspa e atunci cand trece multa vreme, si ajungi la solutii extreme la care n-ai apela never ever, cum ar fi relocarea...fugi mancand pamantul de locul in care iti e rau. E normal si firesc sa se intample asta, dar pana cand??? Sau, mai bine zis, DE CE sa se intample asta, cand nu vrei???

Pai...sunt anumiti factori care te tin legati de anumite locuri: familie, iubit/a, un job bun, o viata decenta. Foarte frumos, as vrea sa am jumatate din chestiile-astea, sa-mi fie bine.
In ziua de azi observ ca sunt din ce in ce mai multi oameni care pleaca din Romania in alte tari in speranta unei vieti mai bune. Unii reusesc, altii muncesc pentru a trimite bani aici, si nu se prea aleg cu nimic din munca lor pe branci.

Nu stiu, pentru mine e foarte dubioasa problema asta, si nu-i prea dau de cap. Incerc sa dezvolt teorii pe care le dezbat cu unul cu altul, incerc sa vad ce-mi spune insinctul, incerc sa o iau logic, dar oricum as lua-o, nu gasesc solutia aia care sa impace si capra si varza.... pana mea....

Cert e un lucru: viata e al dracului de grea, si n-as vrea sa fie nimeni in papucii mei, sau eu in papucii altuia. Sunt suficiente necazurile unuia, ca sa mai adaugi de la altcineva. Ar fi ca si cum ai tot turna apa intr-un pahar care deja a dat pe dinafara...sau e pe cale de-a da.

Frumos...trist, GREU...

Si totusi, in toata polologhia asta, nu mi-am raspuns la intrebare: CUM TRECEM PESTE PROBLEME fara solutii?....

Late Night Alumni - Empty Streets

Carnival of Rust

Titlul acestui post apartine unei melodii absolut superbe....care spune multe... si care-as vrea sa nu spuna totusi nimic...

E o melodie despre suferinta, despre cum e sa ai inima franta-n doua, o melodie despre iubire. Un subiect d-a dreptul stupid, pe marginea caruia fiecare dintre noi face comentarii mai mult sau mai putin bazate pe experiente proprii si pe pareri intr-adevar obiective. Despre iubire nu ai cum sa-ti faci o parere pur obiectiva. NU AI CUM!!! Parerea mea....
Am descoperit acest cantec in aceasta seara, printr-un om cu care n-as fi crezut vreodata sa am discutii la un asemenea nivel cum am cu el... depasesc orice nivel de imaginatie sau logica, chiar si sentiment. E ceva... special!

Cantecul e trist pana la Dumnezeu si-napoi... si te face sa te gandesti la tot ce-ai experimentat tu, ca om simplu si de rand, in toata viata asta scurta.

M-a intristat foarte tare, si, ca si efect al discutiilor purtate cu mai sus precizatul personaj, am ajuns la concluzia ca orice esec sau succes in dragoste este, de fapt, un alt pas catre scopul fiecaruia dintre noi in viata... Chiar am ajuns sa cred ca noi mergem pe mai multe drumuri deodata, care duc in acelasi loc... e dubios, stiu...n-are nici o logica...dar are totusi, daca stai s-o analizezi... si luand in considerare "variabilele" existente in tot calculul asta...ajungi la o singura concluzie....habar n-ai unde te duci...dar stii ca mergi inainte, orice-ar fi...cel putin eu asa vad lucrurile....

Pablo Damas: "Her Constant Voice"

Am impresia ca m-am contrazis un pic, dar nu-mi dau seama unde...

Intr-o minte plina de amintiri, remuscari, doar cateva regrete si multe foarte mici bucurii... mai gasesti un cufar cu o comoara in el...o comoara despre care nu stii mai nimic...dar stii ca e acolo, stii ca e foarte importanta, stii doar ca exista, si ca, fara acea comoara, nu ai cum sa mergi mai departe. E imposibil!

Am fost si sunt iubita cu adevarat....si nu vorbesc de indragosteli d-astea care, dupa ceva vreme, se sting... si nici nu ma refer numai la dragostea unui baiat/ barbat... ma refer la toate tipurile de dragoste existente, vorbesc de acel sentiment care te umple intru totul, care-ti emana prin fiecare por al corpului... acel sentiment care te face sa te dai jos din pat si in dimineata urmatoare, desi nu ai un motiv intemeiat.
Recunosc ca, datorita acestor oameni carora le pasa de mine, si care ma iubesc, datorita lor sunt aici, acum si scriu ce scriu. Ei m-au facut sa ma dau jos din pat si-n dimineata urmatoare, desi nu aveam absolut nici un motiv s-o fac. Datorita lor si pentru ei eu exist. ATAT!
Traiesc, respir si, din cand in cand, mai si mananc iubire pe paine :)

Si pe de alta parte, ofer cat de mult pot... pentru ca pot, ohooo!
E frumos si extraordinar de riscant sa joci totul pe o carte. E extrem de important sa fii foarte sigur de ceea ce vrei... mai ales in dragoste, mai ales cand cartile sunt deja date pe fata si nu mai ai ce sa pierzi. Momentul culminant este atunci cand iti dai seama in ce rahat te afli dumneata, si faci ceva in privinta asta. Ori iesi, si fugi mancand pamantul, ori joci in hora pe care, cel mai probabil, singur ti-ai format-o.
E urat, chiar foarte urat sa privesti cum cineva da toate cartile pe fata, si tu ai toti asii in maneca....si tie nu-ti pasa... si stii consecintele... vezi urmarea... stii sfarsitul, stii efectele... si tot mergi inainte... e un pic mai mult decat extrem de egoist acest gest... de-a vedea cum cel de langa tine se pierde in ochii tai si tu...nimic... tu te pierzi in ochii altuia... e trist si dureros, as spune eu. Indraznesc sa consider un gest disperat... poate oamenii fac asta din lipsa de afetiune, incearca sa compenseze o mare lipsa de ceva... problema e sa gaseasca sursa potrivita din ambele parti.
Jocul asta este foarte periculos...odata ars, e posibil sa nu mai vrei nici macar sa mai mananci iaurt, daramite sa mai sufli in el... e stupid chiar!

Atatea sentimente exprimate prin reactii, prin gesturi, priviri... declaratii care mai de care mai scrise, mai brute, mai prelucrate...mai frumos ambalate... intr-un final, totul e un mare rahat. De ce? Pentru ca nu exista eternitate... nu in lumea asta umana. Eu cred in viata de apoi, dar cred ca nu treci "dincolo" cu amintiri...sau cu sentimente... cred ca o iei de la 0, intri intr-o lume eterna, unde nimic nu te raneste...nici macar un tantar!
Da, fratilor, nu exista eternitate.
La o cununie religioasa vedem mereu in filme mirii rostindu-si juramintele (si spun o chestie reala): "Until death due us part"... exact, pana cand moartea ne va desparti, caci dincolo nu stim ce e...
In schimb, juram iubire VESNICA celui pentru care ne-am da si viata, doar ca sa-l/s-o vedem zambind. Stiu ca e figura de stil aceasta vesnicie jurata... dar e stupid cum juram o chestie care nu este...
Si ma mai frapeaza o treaba: cum naiba se intampla de juram asa, o viata-ntreaga iubire vesnica mai multor oameni?? Parca iubirea asta adevarata e numai una!!!

Uooffff...e complicat! Dar e frumos... lasand la o parte partile rele (care, de cele mai multe ori sunt mai multe decat clipele frumoase petrecute cu cel/cea iubit/a).
Si ce-i cel mai stupid din tot postul asta e ca si eu fac toate lucrurile pe care le-am criticat si judecat mai sus... but HEY...I'M ONLY HUMAN! Si plus de asta, pot spune ca sunt mandra de mine... De ce? Pentru ca am o putere fantastica de-a iubi oamenii, cu toate defectele lor (si cu ale mele la un loc)... iubesc in fiecare secunda din viata mea, si constientizez acest sentiment si ma bucur de el in fiecare minut... pentru ca pot... pentru ca asta ma face de fapt si de drept om pe mine... sa pot sa iubesc... si iubesc.. cat pot eu de mult!

Poets of the Fall - Carnival of lust

D' you breathe the name of your saviour in your hour of need,
And taste the blame if the flavor should remind you of greed?
Of implication, insinuation and ill will, 'til you cannot lie still,
In all this turmoil, before red cape and foil come closing in for a kill

Come feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

It's all a game, avoiding failure, when true colors will bleed
All in the name of misbehavior and the things we don't need
I lust for after no disaster can touch, touch us anymore
And more than ever, I hope to never fall, where enough is not the same it was before

Come feed the rain...
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust
Yeah, feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning 

Fly with me!

Asta seara am luat parte la ceva ce nu as fi vrut sa vad niciodata: cum se destrama ceva ce...de ani de zile rezista cu toate minusurile si plusurile posibile pe lumea asta...
Cineva a spus ca e benefica intamplarea din aceasta seara, eu nu sunt de acord.
Nu e corect fata de nimeni sa lasi ANI MULTI sa treaca peste tine fara sa-i spui celui de langa tine, prietenului tau bun sau prietenilor tai buni (si mai grav) ce crezi despre ei, sau unde gresesc atunci cand o fac... unii mai mult, altii mai putin, nu conteaza, caci nimeni nu e perfect, toti suntem care mai de care mai imperfecti si probabil ca vom muri pana sa atingem macar acea perfectiune din capul nostru.
Un prieten adevarat este cel care, IN PRIMUL RAND iti spune unde ai gresit si care-ti sunt defectele... nu cel care face misto de tine cand scoti cate-o perla, sau cand dai cu bata-n balta... nu cel care te vorbeste pe la spate (tot in spirit de gluma) si in nici un caz cel care incearca sa te abata de la drumul pe care tu l-ai ales de buna voie si nesilit/a de nimeni... e curioasa natura umana, e dubioasa... caci aproape toti facem asa...si eu o fac...si-mi pare rau....serios! Chiar imi pare rau ca o fac...dar ma bucur ca am realizat ca fac ceva gresit.

Cuvinte dure aruncate in aceasta seara intre 4 oameni care se cunosc de mai mult timp decat v-ati putea imagina... si totusi maine totul va fi ok...ca de...suntem prieteni.

As fi reactionat, as  fi urlat (cu toata forta plamanilor mei) as fi lovit cu pumnul in masa... dar...am preferat sa tac... caci am realizat ca nu se va ajunge nicaieri... si vai, ce sentiment cumplit acela de neputinta... cel mai mult pe lumea asta urasc expresia "my hands are tied"... caci a trebuit s-o rostesc de destule ori pana acum in situatii in care ar fi trebuit sa am solutii... si n-am avut...n-am gasit... n-am putut...

Si totusi, dupa toata harmalaia asta, clasicele glumite si "Noroc" urmat de ciocnit de pahare mari pline cu bere, rasetele si chicotelile si-au reluat binemeritatul loc in viata fiecaruia dintre ei.

Ce ciudat e omul, nu obosesc sa ma mir...
E frumos sa ai prieteni... e frumos sa fii considerat prietenul bun al cuiva... sa stii ca, pentru omul acela insemni ceva, ORICE, dar ca te vede cu ochi buni... dar oare (ma intreb eu asa in nebunia mea) meritam vreunul aceasta apreciere? Chestia asta gandind-o la nivel mult mai inalt decat perceptia celui de langa noi, ajung eu la concluzia personala ca nu meritam nici unul toata aprecierea, stima si respectul cuiva pentru noi. De ce? Pai...pentru ca suntem mult prea...nici nu stiu ce cuvant sa folosesc....suntem prea OAMENI sa meritam. Pe de alta parte, sunt convinsa ca multi ar sari sa ma contrazica...cu argumente foarte solide. As fi de acord cu ei, dar pe bune ca nu mi-as schimba ideea mea. Pentru ca majoritatea oamenilor privesc totul la nivel foarte simplist si superficial cand vine vorba de treburi de genul acesta. Exista caracteristici si calitati in noi care ii fac pe cei din jurul nostru sa ne perceapa ca fiind "deosebiti". Am auzit o parere referitoare la mine acum cateva seri (parere exprimata de un om cu multe beri la bord, om care ma cunostea de cateva ore) care m-a lasat cu gura cascata. Omul respectiv a spus ca sunt (citez!!) "o tipa deosebita, cu un stil de viata aparte". De unde si pana unde a ajuns acel om la concluzia asta, in conditiile in care schimbasem cateva vorbe in decurs de cateva ore intr-un bar??? ACUM...cum se poate interpreta aceasta parere?? In 2 feluri: negativ si pozitiv. Eu incerc s-o iau ca pe o impresie neutra...adica sunt deosebita de "toata gloata" dar nu inseamna ca sunt mai buna sau mai rea decat aceea. Omul ala asa m-a perceput atunci. Poate n-are dreptate, poate are... nu ma prea intereseaza, doar ca a fost interesant modul in care s-a ajuns la "concluzia" asta a dansului...si, evident, de apreciat!

As vrea sa perceapa si cei din jurul meu ce percep eu... sa simta ce simt eu cand aud tipete si injuraturi (serioase) prin jurul meu aruncate de la un om la altul, prieteni de ani multi. Imi doresc din tot sufletul meu sa vada si ei lumea prin ochii mei macar pentru o saptamana, sa apuce sa treaca prin toate starile cauzate de altii, stari carora (sper eu) le fac fata cu succes, in mai mica sau mai mare masura.

Ca veni vorba de "a fi in papucii altuia", am sa citez un text pe care l-am gasit pe internet (traiasca Sf. Google :P), text care mi s-a parut FOARTE interesant:

Intr-o lume din ce in ce mai grabita ne vine tot mai greu sa dam dovada de rabdarea de a-i asculta pe ceilalti inainte de a ne exprima propriile dorinte. Vrem ca ceilalti sa ne inteleaga dorintele fara a fi dispusi sa le acordam noi mai intai aceasta sansa.

Si chiar daca ii ascultam, de multe ori o facem doar din dorinta de a replica, de a intrerupe, de a spune dupa ce auzim doar cateva cuvinte: “Te inteleg perfect, stai sa-ti spun cum mi s-a intamplat si mie exact la fel!”

Ascultam judecand, criticand, evaluand, interpretand, suprapunand propriul nostru ego, propriile noastre valori, propriile noastre experiente personale peste ceea ce auzim de la cel care se gaseste in fata noastra.

Si, ceea ce este la fel de rau, dam sfaturi fara sa cunoastem in amanunt situatia in care se gaseste celalalt. Chiar daca aceste sfaturi sunt bine intentionate, ele sunt complet lipsite de valoare… sau, si mai rau, daunatoare!

Nu este de mirare ca acesta are de multe ori o atitudine defensiva atunci cand ii vine randul sa ne asculte: in loc sa se concentreze asupra mesajului pe care vrem sa i-l transmitem se concentreaza sa-si apere pozitia, sa-si pastreze imaginea, sa evite sau sa respinga amenintarea pe care o simte in urma faptului ca l-am ascultat in modul descris anetrior.

Comunicarea devine astfel alienata, blocandu-se fie la nivelul apararii, fie la nivelul contraatacului.

Comunicarea empatica ne poate ajuta sa revenim la relatii armonioase cu cei din jurul noastru - fie ca este vorba de familie, prieteni, colegi de serviciu sau oameni pe care ii intalnim pentru prima data.

Unul dintre principiile de baza ale comunicarii empatice este aceea de a-l intelege pe celalalt inainte de a ne face noi insine intelesi.

Ascultarea empatica poate fi asadar definita drept acel mod de a asculta cu intentia sincera de a intelege “harta” celuilalt, modul sau de a vedea realitatea, felul in care se simte in legatura cu lucrurile asupra carora comunica, valorile si atitudinea sa.

___________________________

Iata mai jos un fragment edificator asupra acestui principiu:

“Un tata mi-a marturisit candva:
-Nu ma pot intelege cu fiul meu. Nu vrea sa asculte ce-i spun.
-Da-mi voie sa repet ceea ce mi-ai spus chiar acum, am replicat. Nu te intelegi cu fiul tau pentru ca nu vrea sa asculte ce ii spui?
-Da, chiar asa.
-Da-mi voi sa incerc inca o data, i-am spus. Nu te intelegi cu fiul pentru ca el nu vrea sa asculte ce ii spui dumneata?
-Da, asta am spus, replica, impacientat.
-Credeam ca daca vrei sa intelegi pe cineva, dumneata trebuie sa-l asculti, i-am sugerat.
-Ah! exclama. - Urma o lunga pauza. Ah! repeta, pe masura ce i se lumina mintea. Ah, Da! Dar… eu il inteleg! Stiu prin ce trece. La vremea lui am trecut si eu prin toate astea. Cred ca ceea ce nu inteleg e de ce nu vrea sa asculte ce ii spun!

Omul nu avea nici cea mai vaga idee despre ce se petrecea in mintea baiatului lui. Privea in mintea sa si credea ca vede in ea lumea intreaga, inclusiv pe baiatul sau!”

(Stephen R. Covey, Eficienta in 7 trepte).

___________________________

Un alt principiu de baza in ascultarea empatica este acela de a nu-i impune celuilalt propriul tau sistem de valori, motivatii, propriile atitudini, propria ta experienta de viata… de aceea o astfel de ascultare necesita un mare efort de a arata toleranta.

Judecam, evaluam, interpretam, dam sfaturi grabite fara sa ne dam macar seama. Iata mai jos un exemplu de astfel de comunicare:

___________________________

“-As vrea sa merg diseara la teatru, dar mi-e greu sa aleg intre atatea piese bune.
-Ei, nu pot fi chiar atatea piese bune intr-o singura seara! (evaluare)
-Ba da… o comedie, o drama antica pusa in scena intr-o maniera moderna si o opereta!
-Ah, orice in afara de opereta, ultima pe care am vazut-o a fost groaznica! (experienta personala)-Dar mie imi place inca de cand eram mica si mergeam cu parintii…
-Iar dramele astea antice… sunt complet demodate! (afirmarea propriilor valori)
-Dar…
-Nici un dar! Nu-ti ramane decat comedia! (sfat dat conform propriilor experiente, valori etc.)
-Eu ma gandeam mai mult la…
-Niciodata nu esti in stare sa iei o hotarare inteleapta! (critica)
-Ba nu… TU nu esti niciodata in stare SA MA ASCULTI!”

___________________________

Cel de-a treilea principiu fundamental al comunicarii empatice: raspunsul pe care il dam trebuie sa contina doua parti.

Voi folosi dialogul de mai sus pentru a explica mai bine acest principiu.

Partea logica - se refera la reformularea cu propriile noastre cuvinte a continutului comunicarii. Astfel putem fi siguri ca nu vom evalua, interpreta, critica, judeca. O forma mai simpla este repetarea uneiparti semnificative a mesajului pe care tocmai l-am ascultat.

Partea legata de sentimente - se refera la incercarea de a explora, de a intelege, de a reflecta care sunt sentimentele asociate continutului logic al comunicarii.

___________________________

“-As vrea sa merg diseara la teatru, dar mi-e greu sa aleg intre atatea piese bune.
-Spui ca sunt multe piese bune diseara? (repetarea continutului)
-Da… o comedie, o drama antica pusa in scena intr-o maniera moderna si o opereta!
-Asadar ai vrea sa te hotarasti intre acestea trei? (reformularea continutului) Sa inteleg ca toate trei iti plac la fel de mult? (reflectarea sentimentelor)
-Nu… cred ca cel mai mult imi place opereta, pentru ca mergeam impreuna cu parintii la astfel de piese cand eram mica.
-Vrei sa spui ca dintre cele trei genuri, opereta iti este cel mai aproape de suflet si prin urmare acolo te-ai simti cel mai bine? (reformularea continutului si reflectarea sentimentelor)
-Da! Cred ca la opereta as vrea sa merg! Multumesc ca m-ai ascultat!”

___________________________

Voi repeta in finalul acestui articol ca aceste tehnici nu vor avea efectul asteptat daca nu le folosim cu dorinta sincera de a-l asculta si de a-l intelege pe celalalt, propria lui viziune asupra lumii, propriile sale sentimente, valori, atitudini.

Cat depre sfaturi, ele ne vor fi cerute doar in momentul in care cel cu care comunicam va simti ca il intelegem intr-o masura suficient de mare incat sa aiba incredere in judecata noastra. De aceea orice sfat dat (chiar cu buna intentie) inainte de a ne fi cerut va fi interpretat drept o lipsa de respect si nu numai ca nu va imbunatati comunicarea, ci chiar o va inrautati.

Suntem suficient de rabdatori, suntem suficient de toleranti pentru a comunica in mod empatic cu ceilati? Rezultatele obtinute ar putea justifica efortul pe care il vom depune…

Articol preluat de pe site-ul http://www.damaideparte.ro/

Cu ajutorul acestui articol am exprimat ce mai aveam de exprimat, dar nu stiam cum. Empatia joaca un rol foarte important in fiecare dintre noi si PENTRU fiecare dintre noi... trebuie sa stim s-o folosim SAU, mai bine spus, multi dintre noi trebuie s-o descopere!

Ma retrag lasandu-va o melodie care pe mine ma relaxeaza foarte mult :)

Dub FX - Fly with me

WOW...poate pentru a mia oara...WOW!!

Ha, n-as fi crezut sa ma intorc pe acest blog, sa scriu impresiile, gandurile si sentimentele mele in continuare.... chiar n-as fi crezut... ma gandeam ca a fost o faza dar in dimineata aceasta am realizat ca mi-e dor sa scriu!!
Chit ca sunt cuvinte "random" scoase dintr-un capsor in care-i o varza permanenta, pare-se ca si eu ma mir de faptul ca sunt fraze si chestii logice. E bine!

Sustine libera exprimare a ceea ce gandim, sustin "download-ul de informarii" din minte sau suflet pe un blog. Culmea!
Ultimul meu post dateaza din martie 2010...cu putin inainte sa-mi iau din nou zborul catre o alta locatie din lumea asta mare...Antalya, Turcia. Frumos acolo in tinutul Lycienilor...insa, pentru o persoana (mai ales femeie) cu gandire europeana, sa traiesti acolo e cam complicat, mai ales daca esti mai "liber" de felul tau (ca mine asa), adaptarea ar fi lunga si anevoioasa, in cazul in care nu prea-ti doresti sa ramai acolo....

In fine, ideea acestui post in particular e ca....cica iar m-apuc de scris balarii (sunt ale mele originale, promit!), doar ca sa impartasesc (sau macar sa incerc) si lumii cum o vad eu....

Wish me luck! A new day has come!

Semne de intrebare!

Am pierdut motivul pentru care am facut treaba asta, dar am facut un review al blogului... si am realizat cate sentimente sunt in el... cate vise, sperante, retrairi si cate si mai cate stari...

Culmea e ca inca mai sunt vivide in sufletul meu, flashback-uri m-au coplesit pe tot parcursul lecturii despre fiecare sentiment uman existent...

Nu pot sa neg faptul ca mi-as dori sa sterg mai mult de jumatate din tot ce-i aici...nu neg ca mi-as dori sa crd ca n-a fost chiar asa de rau...poate chiar n-a fost.

Nebunia ma copleseste usor-usor, simt cum deviez de la drumul real, logic si palpabil al vietii mele si ma indrept catre teluri de neatins, dorinte pe care doar le visez si le sper.

Parca voi mentiona din nou acei norisori care mai de care mai pufosi, mai binevoitori, parca plutesc intr-o lume ireala ce-mi hraneste foamea permanenta de vise, amagindu-ma, incalcand orice regula de pana acum.

Amintiri, vise, sperante, trairi...din asta sunt eu facuta. Si parca-mi place majoritatea timpului. Oamenii vad in mine ceva ce nu pot defini, ceva ce ar putea fi frumos, dar nu se pot exprima. Se indragostesc de o naluca, au incredere intr-o nebuna, se lasa indrumati de-o pierduta.

Poate o fi ceva acolo ce nu vad eu...sau voi sunteti cei care nu vad?

Timpul ma grabeste, ma alearga si ma goneste....trist.

Mood swings

Pare-se ca totul merge bine, as planned (cum nu pot afirma de foarte multe ori). Nimic nu e fara rezolvare, totul merge bine (cat se poate de bine in situatia data), afara inca mai avem zapada, iar a inceput sa ninga si ma simt ca un copil fericit. N-am motive intemeiate sa fiu fericita, nici nu stiu daca sentimentul pe care-l simt se poate numi fericire dar sa spunem ca, dintr-o lipsa de termeni mai buni, o numesc asa.

Mai am pe partea cealalta multitudine de probleme umane cu care ma confrunt, pentru unele gasesc rezolvare, pentru altele gasesc rezolvare intarziata, ceea ce nu e bine...

Dar, lasand la o parte porcariile astea de griji ce ne definesc viata intr-un stil barbar, am sa va povestesc ceva dragut :D

Astazi am plecat la serviciu ca in fiecare zi (adica mai tarziu decat planificat :D), am ajuns acolo, am baut o cafea, am fumat o tigara si mi-am inceput ziua de newcomer in noua mea meserie.
Eu lucrez in call center pe departamentul de colectari restante. Azi am preluat cateva apeluri (astia sunt mai inteligenti, ii pun pe restanti sa ne sune pe noi, si nu invers), si am constatat cu stupoare ca oamenii astia sunt d-a dreptul frustrati... sunt mai ingrijorati decat noi, care (zic eu) avem mult mai multe pe cap decat ei... se agita pentru o restanta la internet de 49,96 de dolari amarati (factura pe 4 luni....), se plang de toate porcariile posibile MIE (eu nu sunt interesata de viata lor, va dati seama) si, dupa ce ma fac albie de porci (ca asa li se pare lor amuzant) pare-se ca vor sa si plateasca :))
E ciudat cum trece omul dintr-o stare intr-alta just like that! Din omul nervos, imposibil de scos din ciorba lui stricata, ajunge omul calm, cu care se poate discuta, din supa mea (ce comparatie stupida!!)

In natura umana sta asa-zisul "mood swing" de care sufar si eu (recunosc) , care nu ajuta la nimic din nefericire. Pe langa asta, ne mai este caracteristica ingrijorarea extrema pentru situatii care ORICUM se vor rezolva, si pentru care exista CLAR solutii SIMPLE! Nu necesita decat un pic de calm, si concentrare!

Oamenii sub influenta stresului sunt ca femeia in PMS (faimosul sindrom premenstrual): trec dintr-o stare intr-alta atat de rapid incat n-ai timp sa reactionezi conform situatiei, acum tipa, in secunda doi le esti cel mai bun prieten.
Mai sunt cei care pica in butoiul depresiei imediat cum se lovesc cu capul de pragul de sus...aici e mai grav, aici ne trebuiesc niste manusi groase, pufoase si delicate cu care sa manevram personajul.
Evident, ii includem si pe cei care ajung atat de stresati incat ajung sa nu le mai pese. Pentru ei si daca le cade tavanul in cap e ok, nu le mai pasa...e ok...
Mai avem si categoria de oameni care rad si glumesc, dar deep down inside fierb si ar cam vrea sa te omoare asa un pic :D si evident, intr-un final clacheaza si astia, ca doar n-or fi mai cu mot :P...cand clacheaza incep sa plangaaa...foarte frumos...

Bun, ma gandesc eu ca am cam acoperit tot...crize de nervi, crize de plans...crize de calmitate...e ok... totul e chiaaar ok :P

Manu Chao - Mr. Bobby

New beginning!

Desi nu-mi place imaginea unui om ranit zangerand din toate venele, am dezvoltat o pasiune foarte puternica pentru serialul "E.R." (Spitalul de urgente). Dupa al treilea episod (si vreo trei luni de analiza asupra ciclului vietii) am realizat ca acest "echilibru"(care e dezbatut pe tema religioasa mai mult) chiar exista. Unii mor, altii se nasc.

In ultima perioada m-am tot gandit la cum functioneaza viata asta, si de ce se intampla nenorocirile pe care le vedem mereu la stiri sau prin ziare...sau (din nefericire) poate chiar avem "norocul" de-a le trai pe pielea noastra.

Ma trezesc dimineata si ma intreb ce voi face azi... ma gandesc de doua ori cateodata, poate va fi ultima ocazie sa fac ce mi-a mai ramas... dar instinctul imi spune intr-una "Calmeaza-te, nu e randul tau azi".

Plec de acasa si observ oamenii ce trec pe langa mine...unii zambesc, altii nu...isi traiesc vietile, unii mai ignoranti decat altii, unii mai constienti decat mine si tine de timpul de care trebuie sa profitam la maxim.

Dupa o intamplare care nu trebuia sa se intample (but I guess it was meant to be...sadly), acum vreo 3 luni am inceput sa ma gandesc foarte serios la ce ignor...mai bine zis PE CINE!

De atunci, ma trezesc dimineata incercand sa ignor intrebarea primordiala "Is this my last day on Earth?", in schimb gandindu-ma cu cine ar mai trebui sa vorbesc azi, cine ar avea nevoie de-o vorba buna...nu intreb, pur si simplu actionez. Consider ca sunt suficient de transparenta incat sa se observe intentia mea. Unii observa, altii sunt absorbiti de problemele existentiale proprii, iar putini din ei imi ofera o "vorba de duh" la schimb, empatizand.

E frumos sa te trezesti cu raze de soare impertinente, e frumos sa trebuiasca in mijlocul iernii sa porti ochelari de soare, sa te incalzesti cu cele minus o mie de grade oferite de soarele cu dinti... si e si mai frumos sa impartasesti caldura ce-o imprima soarele oricat de rece ar fi afara.

Un "sa ai o zi excelenta" face mai mult decat orice pentru mine intr-o zi in care nimeni nu stie cum ma simt. De ceva vreme tot ofer aceste "urari" pe gratis (bine faci, bine gasesti) si ma simt bine.

Daca se intampla ca maine sa fie "the last day", macar sa stiu ca X sau Y au primit un gand cald.

In jurul meu se intampla mereu schimbari mari, instabilitatea e la maxim (tot) de ceva vreme. Pare-se ca usor usor preiau controlul "situatiei" in masura in care pot, si transform orice furtuna intr-un curcubeu, orice nor intr-un fulg de nea ce bucura ochii unui copil.

Macar in mintea mea sa reusesc, restul e irelevant.

Imi aduc aminte de perioada "mamicilor" (acum vreun an-doi timp de vreo 2 saptamani peste tot pe unde mergeam vedeam cate-o femeie gravida)... era frumos, sa vezi mamici peste tot. Le admiram, incercam sa nu le deochi, si le doream tot binele din lume. Evident (orice medalie are si-un revers) a urmat si perioada "bunicilor"... atatia oameni in varsta cred ca n-am vazut in viata mea! Socant, trist, enervant chiar. Eram un pic speriata, in fiecare dintre ei vedeam o bucatica din bunica mea...

Uitandu-ma la E.R., am realizat ca e ceva natural. Si ca noi suntem ignoranti prin definitie, sunt egocentristi de nu se poate. In schimb, nu cred sa fi auzit vreodata vreun om spunand ca nu spera.... la orice sa se intampla, orice vis cat de mic ar fi el, orice dorinta arzatoare...noi speram.

E o aberatie, caci de fapt nu trebuie sa speram, ci trebuie sa ne dorim cu ardoare. If it's meant to be, it'll be, if it's not meant to be, it won't be!

Speranta e acel firicel de matase atat de subtire incat n-ai zice ca poate rezista, care ne face sa mergem mai departe. It's what keeps us going.

For all the wrong reasons, I hope for a better future for all humanity, I WANT a better future for all of us.

Azi ( adica in vreo 8 ore asa) ma voi trezi zambind, multumindu-le ingerasilor ca mai numar o dimineata in viata mea de aproape 23 ani, si voi face tot ce-mi sta in putinta sa-i fac pe cei din jurul meu sa zambeasca, sa mai topeasca 3 fulgi de zapada cu caldura sufletelor lor.

Azi promit sa alung gandurile rele si negre ce nu fac decat sa-mi complice existenta, si sa le inlocuiesc cu flori si soare, si sa mai fac un pas in realizarea "proiectului" meu.

Apreciati ce aveti, nu mai plangeti dupa ce nu aveti (dar va doriti) pentru ca poate din ce avem noi, putem imparti cu cei care nu au nici macar un sfert din ce detinem...

Zambiti chiar si necunoscutilor, caci si ei vor fi impresionati, si astfel cresteti sansele oferirii unui alt zambet pe gratis.

Alte ganduri adunate

Am adunat, am topit, am pastrat...si am si aruncat...
Am aruncat tot ce-i negru, am pastrat tot ce albastru si am topit tot ce-i alb.
NU stiu de ce am rearanjat blogul, de ce scriu ce scriu acum, de ce-l voi "relansa"...habar n-am...dar asta vreau sa fac acum, si chiar o fac.
Poate ma inspira povestile altora, poate frigul de-afara care ma face mai nostalgica...sau pur si simplu am nevoie de ceva care sa m-ajute in procesul de deconectare.

Vesti proaste, dezamagiri... life keeps surprising me in a way that I don't want to know anymore...

Dar printre atata negru, aruncam niste zapada si un soare cu dinti si voila : you can find my version of life right now.

Si cum nu e prima oara, o las pe Maria sa ma indrume inc-odata prin muzica ei.
Va impartasesc si voua o bucatica din ceva:

http://www.trilulilu.ro/mariadanaila/46793502e60048

Ma asteapta o sesiune de vise despre care nu voi sti nimic dimineata.

Fara titlu..cuvinte aiurea

Norisori pufosi, care mai de care mai albi, in nuante de gri, altii rosiatici...multi norisori...ploaie marunta marunta, adieri de vant reci, un gand cald si-un zambet nostalgic.

Imbracam orasul in ceata deasa, punem norisorii pe trei straturi, organizam totul ca la carte, reinventam nuantele de gri si aramiu, in loc de-apus oferim un curcubeu superb si doar o raza de soare de foc.

Si cum mai trece-asa ceata, mai scaldam un pic orasu-n lumina, ca sa-l mai vada necunoscatorii.
Dupa aia trebuie sa trimitem soarele la culcare, prea s-a obosit azi sa strapunga norisorii. Scaldam lumea-n intuneric, dar oferim ploaie marunta marunta...unii se bucura, altii fug din calea sa speriati si dezamagiti, si parca zambetul tot nu dispare...

In fiecare strop de ploaie am ascuns cate-un gand cald pentru cel caruia ii este dor. Am mai adaugat si-un pic de veselie, sa sclipeasca stropii ca si cristalele mici mici. Si-asa presaram diamante peste lumea-ntreaga, inecam tristetea-intr-un pahar cu apa, alungam intunericul cu lumina, amestecam lacrimi cu ploaie si trimitem scrisori de dragoste cu vantul.

Catel micut si poznas, se joaca mereu, topaie, latra, ciuleste urechile la fiecare gest al nostru si la fiecare zgomot, cere, primeste, profita...e-un profitor!! Ca noi toti, de altfel.

Cantec de motor, scartait de roti, lume multa, veselie, multa veselie... si peisajul e complet!

La sfarsit de zi ne relaxam cu raseste, chicoteli si curiozitati mici si insignifiante si multumim inc-odata norisorilor...

Noapte buna!

Calatorie departe - ganduri si impresii

Inca nu-mi vine a crede ca a trecut o luna si mult de cand am plecat din tara in care-am trait toata viata mea… e foarte greu printre straini, e foarte greu departe de ai mei, de familie, prieteni, munti, oras…trebuie sa recunosc ca de oras nu-mi e asa de dor, cat imi e de cei din el… dar nu mai e mult si ma voi intoarce mai mult sau mai putin glorioasa, cu mintea limpede, sufletul linistit, cu noi dorinte si teluri, poate chiar mai devreme decat anticipat, dar ma voi intoarce acasa…nicaieri nu-i ca acasa, asta stim cu totii, e bine si aici, departe de casa, dar sentimentul de inchisoare, neputinta avansarii si evoluarii ma sperie aici mai mult decat m-ar speria vreodata in Romania…

O insula este ceea ce ar vrea multi pentru a-si (re)gasi pacea interioara si pentru a-si invinge demonii chinuitori si insistenti…multi sunt aici (culmea, sunt romani) care au venit nu pentru bani, nu pentru jobul in sine, ci pentru a reusi sa-si rezolve problemele interioare departe de sursa lor.

Imbatata de peisajul superb, de multe ori am uitat de cei de-acasa, dar de la fel de multe ori marea mi-a agitat sentimentele si am cazut intr-o depresie cumplita din care nu reuseam sa ies decat daca vorbeam cu cineva de acasa. Tot era bine.

Pietris in loc de nisip, plaja te cheama la ea, sa alergi, sa te imbraci in soare, sa te acoperi cu sarea din apa, sa te lasi dus de valuri undeva intr-un vis de neuitat, din care sa nu prea mai vrei sa iesi… din nefericire, ora ce-ti anunta inceperea programului de munca te trezeste brusc cu o alarma foarte enervanta. Si cand esti obosit iti spui ca vrei acasa, ca nu mai rezisti, dar totusi ramai… am ramas cu totii pana acum, sunt curioasa cine va ceda primul, daca va ceda careva dintre noi. Momentele petrecute impreuna, ca o familie (caci numai noi pe noi ne avem aici) spulbera orice gand de a pleca, macar pentru 1 ora – 2 pe zi, dar e mai mult decat suficient sa facem fata unei zile intregi de munca. Sincer, imi place ideea de alta tara, insa nu-mi place ideea de inchisoare, departe de oras (hotelul nostru este la 9 km de orasul Ierapetra), fara a fi libera sa fac ce vreau, cand vreau, conditionata de autobuze, bani, zile libere, program de munca. Imi place si ceea ce fac aici, munca mea e interesanta, ceva nou pentru mine, nu ma sperie gandul, chiar ma incanta, de aceea am sa continui sa plec si in alte tari, sa vedem cum este…

Desi suntem la o distanta de maxim 200 m de mare, caldura este la fel de inabusitoare ca-n Bucuresti, parca am fi inconjurati de betoane… norocul nostru este ca avem marea aproape, in pauzele dintre ture putem sa mergem sa ne racorim un pic si sa ne si bronzam :D

Scopul plecarii mele a fost de mult implinit, din nefericire nu in modul in care as fi vrut eu, dar e mai bine decat nimic, macar stiu ca am reusit sa-mi depasesc cel mai mare impas al vietii mele de pana acum. Ma pot intoarce acasa linistita, cu adevarat linistita, si imi pot continua viata asa cum vreau eu, fara a fi constransa de ganduri chinuitoare…

In afara de orele in care lucrez, picioarele mele nu mai stiu ce inseamna adidasi, pantofi, sau ceva de genul asta… 3 perechi de papuci s-au tocit pana acum pe drumurile si potecile Cretei, nu-mi displace gandul, imi da un sentiment de libertate fantastic, la fel si lipsa de griji ale casei…intretinere, mancare..bla bla bla…imi e dor de ele, dar as putea sa continui sa ma lipsesc de ele J macar pentru inca o perioada…e ideea e adolescent pur, fara griji si batai de cap, nici macar grija scolii nu ma deranjeaza aici, e bine, e pasnic, e liniste…

Si totusi nicaieri nu-i ca acasa…

Dar la fel de bine as putea spune ca nimic nu se compara cu petrecerile pe plaja, serile de discoteca (nu putem numi altfel tentativa aceasta de club aici), cu serile de leneveala pe balconul unei camere de hotel, cu lipsa apei calde cateodata (chiar poate fi privita ca pe-un avantaj aici, la temepraturile astea), cu aerul conditionat care este chiar conditionat, nu va imaginati ceva foarte avansat dpdv tehnologic in camerele noastre, doar in camerele oaspetilor exista aparate adevarate de aer conditionat.

Coca cola la doza, care oricum nu se poate compara cu ce avem in Romania, nici macar Fanta nu e la fel…dubios… tigarile sunt mai tari ca-n Romania, exista pachete de Pall Mall de 30 de tigari (3 euro pechetul, foarte avantajos), dar mai scumpe, evident. Dulciurile sunt ceva fte fte fte bun, de care eu nu m-as lipsi in veci :P

Inghetata e ca apa la ei, e ceva normal, logic si nelipsit.. la fel si pepenele. Cu restul fructelor mi-e mai greu, au multe mere rosii (li se spune bot de iepure) , mai putine verzi si alea importate, kiwi ce mai apucam p-aici si portocale verzi. E amuzant ca nu mai trebuie sa cumparam lamai pentru bautura, avem lamaii in curtea hotelului, luam cateva lime-uri si ne-am aranajat. Nectarine si piersici (mai mult nectarine), salate oribile (au grecii astia niste mancaruri si salate de va sta mintea-n loc).. cu mancarea nu cred ca ma voi obisnui vreodata, clar !

Ce-i frumos aici e ca-ti poti clati ochii cu o priveliste magnifica, de care nu scapi pana nu parasesti insula. Vantul face mari probleme, sparge tavi intregi de pahare in restaurant, zboara usi de maxi-taxi-uri, scoate umbrele infipte in beton si le duce undeva departe, arunca copii in piscina...fura semnalul la telefon :))

Valurile marii se lovesc de digul pe care e terasa la care sunt, e misto, e frumos, ma incanta, ma agita...dar ma face sa-mi fie si mai dor de casa.

Si totusi Ierapetra e un oras frumos...dar mai mult imi place Sitia...e ....mai...antic...asa, are un aspect vechi...ma duce cu gandul la istoria Cretei...care e lunga si nu tocmai fericita...dar...na, ca orice alt tinut.

Cantecele de munte imi aduc aminte de prieteni, si ma uit la mare, si parca vad si muntele de pe marginea insulei cu coada ochiului.

Muntii Cretei nu se compara cu Carpatii nostri, clar. Lipsesc padurile, izvoarele... muntii astia sunt plini de arbusti scunzi, fara pic de umbra, nu tu izvoare...nimic...uoff...nu indraznesc sa ma aventurez pe un traseu, mi-e frica sa nu lesin din cauza soarelui...si plus de asta, nu stiu peste ce vietati mai dau pe munte...mai bine aici in mare, decat sus pe munte...aici nu... in Romania da :D

Si ma bate gandul totusi sa plec...dar parc-as mai sta aici...si parca totusi as pleca acasa....e greu...decizie grea...pana mea, ce sa fac ce sa fac?!\

Mda, tocmai am realizat ceva...ca m-am schimbat...nu mai sunt eu ceea ce eram inainte sa vin aici, ceea ce intr-un fel e bine, am devenit mai rece, mai indiferenta, sper ca e bine...

Il ascult de d-l Costica cu-al lui cantecel "La tarmul marii" ma face sa ma simt foarte bine...noi sperante, noi dorinte, aceiasi prieteni, aceleasi secrete, niciodata dezamagiri...sau poate ca da...eh toate-s cu dus si intors nu numai aici, ci peste tot...in tara pana sa plec de ceva vreme totul era numai intors...acum...e egalitate intre sensuri :P

E bine, e rau, e frumos, lipseste ceva...dar e bine per total...

Departe undeva...

NU stiu ce-mi veni sa plec...parca nici dor de casa nu-mi e...scopul meu de fapt e foarte bine definit, atat de bine ca si sentimentul pe care-l am ca scopul meu nu va fi atins...
Dar ce frumos e cand ma uit la cerul mereu senin, fie noapte fie zi...soarele arde fara mila tot ce prinde-n cale, la fel si timpul care trece fara sa se faca simtit...

Nici nu stiu cand au trecut 2 saptamani de cand am venit, deja am impresia ca traiesc aici de-o viata-ntreaga, prietenii parca sunt familie, parca ar tine loc de familie, dar cred ca la fel e si viceversa...e ciudat sentimentul asta...nu prea pot sa inteleg...dar nici nu ma chinui, prefer sa traiesc inntr-o lume iluzorie, departe de tot ceea ce-am lasat in urma, asta a fost si scopul de fapt si de drept...si se pare ca nu mi-e dor de casa...e bine...e rau...habar n-am...

Ma bucur mult prea mult de stilul exagerat de viata d-aici, si simt ca parca timpul sta in loc...daca nu m-as mai uita la telefon, nici nu as sti ce zi e azi, nu as mai tine cont de zile pierdute aiurea, prin munca, plaja, distractie...nebunie curata...

Si se pare ca nu sunt singura care-a fugit de demonii ei de-acasa, cu care-a trait mult prea mult...suntem mai multi, si culmea e ca tocmai noi, cei bantuiti am format grupuletul minune, mica familie formata din nevoia de apropiere...

E frumos aici, in loc de nisip avem pietris, in loc de gunoaie, avem parte de-o mare mult prea sarata, la fel ca sufletele noastre, mult prea limpede, ca si cerul de deasupra insulei-gazda, si mult prea agitata, la fel ca noi...
Multi romani, si mai multi straini, in sala de mese se aude un amestec de romana, franceza, engleza, greaca, olandeza si, daca ma gandesc bine, as mai gasi cateva limbi straine inganate la ora de varf, cand toata lumea blesteama mancarea plictisitoare, cu gandul dus la ciorbita mult dorita de-acasa...

Dimineata e agitatie mare, pana si pietrisul ce tine loc de plaja e mult prea rece pentru sezonul asta, nu intalnesti nici un zambet cordial, macar de forma, toti suntem morocanosi la inceperea unei noi zile de munca si truda...
Dar vine pauza de pranz, cu toate injuraturile de rigoare adresate bucatarului "total neprietenos" cu noi vis-a-vis de meniul nostru... odata cu trecerea de miezul zilei e mult mai relaxata situatia pentru majoritatea dintre noi...inca vreo 3-4 ore si gata...done for today...


E bine, e dezordine, e haos, e liniste totodata...vantul bate asa de tare incat ne ia pe sus., nu exista fata cu parul aranjat, ci doar de vantul salbatic...

Marea e de 2 zile agitata intr-un stil barbar, valuri sparg dunele de pietricele mici si colorate, nu e chip sa intri in apa decat daca ai vreun deathwish :D...nu e cazul la noi, ne e prea bine impreuna.

Lasam la o parte demoni si teama, cosmaruri si resentimente si ne bucuram de pustietatea oferita de-un loc mult prea aglomerat...de straini..



Uita de tot, uita de tot
Uita de lume, de sentimente, de suflete-pereche
De soapte la ureche, fii rece
Nu-l lasa pe el sa te-ntunece...

Cheers!

Did you say it?

Did you say it?
"I love you! I don't ever want to live without you, you changed my life"
Did you say it?

Make a plan, set a goal, work toward it.

But every now and then look around, drink it in...cause this is it! It might all be gone tomorrow...

Grey's Anatomy - Season 5, episode 24

Greg Laswell - Off I go

Inchisoare...

Mi-a intrat soarele sub piele, praful mi-a acoperit fata si-ncerc sa nu ma las doborata de caldura coplesitoare...adunam, adunam adunam...sunt singura care inca mai injura si blesteama inconstientii care cred ca ajuta, dar de fapt mai mult incurca.. ceilalti s-au obisnuit, s-au resemnat...ei doar fac ce pot...

Entuziasmul mi-a pierit din secunda in care am coborat din masina si am realizat ca definitia adapostului de animale din capul meu nu se potriveste cu realitatea...crunt...tragic...sfasietor...dar macar e ceva...macar atat...

Si disperarea si bucuria, tristetea si ciuda pe cei liberi se simt in aer, plutesc cu-n miros de statut, mizerie si gunoaie inconjoara tarcurile pline de catei, care mai de care mai frumosi, mai rai, mai blanzi...ufff...

Si mi-e frica sa m-apropii, desi sunt asigurata ca nu voi pati nimic.... deci nu ma apropii prea mult...

Si imi iau inima-n dinti, revoltata de multitudinea de cutii de lapte cu cacao ( cu care-au fost hraniti cei peste 200 de caini din acel adapost) si de cutii de budinca, si-ncep sa strang mizeria ce infesteaza locul si-asa "infestat" de nepasare....

Strangem si tot strangem...si ne oprim dupa ceva vreme, caci mai sunt multe de facut, insa timpul nu ne permite!

Si-ncercam sa le facem si saracelor animalutze un pic de umbra...cu diverse materiale aduse de-acasa si sfoara, le legam de "garduri" in speranta ca asa vor mai avea macar un locsor umbrit, daca nu si racoros...tot e ceva...

E groaznic, si nu inteleg cum de nimeni (din cei ce pot intr-adevar) nu face nimic...nu este primul articol publicat pe tema acestui "adapost" de animale...mai sunt foarte multe...chiar nu putem sa transformam acel loc intr-un adevarat adapost???

Libertatea e visul oricarui animalut inchis in tarcurile neprietenoase din Glina.... disperarea si ura, ciuda de-a vedea pe unul dintre ei liber ii innebuneste pe toti cei peste 200 caini si, implicit pe noi... urletele, latraturile zgomotoase, e groaznic...mi se face pielea de gaina cand realizez cat de mult inseamna pentru ei libertatea...

Socul pe care l-am avut in secunda in care am coborat din masina la adapostul de caini din Glina este de nedescris...si-acum ma napadesc lacrimile cand imi aduc aminte cu cate disperarea sareau si latrau cainii aceia doar pentru a primi putina atentie...sau a iesi din cusca mult prea mica pentru o viata de caine petrecuta acolo... si-acum mi se rupe sufletu-n doua cand revad catelusul exasperat de tarcul in care isi facea veacul, care a vrut sa iasa si si-a bloact capul printre gratii...pentru celelalte fete e ceva normal si "de rutina"...eu inca nu-mi pot reveni!

Pacat... voi incerca sa nu ma opresc doar la a spune "Pacat!", cum face majoritatea...am sa incerc sa schimb ceva...orice...sa fac ceva...

Ganduri degeaba

In ultima vreme am auzit o gramada de cuvinte aruncate ba la nimereala, ba cu intentii ascunse, care mai de care mai malefice, altele cu intentii nobile...dar tot ascunse...

Incep sa-mi pierd speranta, si, pe masura ce ma scufund in resemnare, incep sa ma scald intr-un ocean de ganduri negre care-mi ineaca sufletul...imi taie respiratia numele tau, iubite, tu, cel ce nu mai esti al meu...poate nici n-ai fost vreodata...dar eu in continuare sper...desi nu mai am pentru ce...

O poza veche, de existenta careia n-am stiut, imi darama zidul de piatra ce ma separa de amintirile ce dor, pe care le-am zidit ca pe-o jertfa in cinstea iubirii tale ca sa nu mai plang... degeaba...

Curios este ca...lacrimi nu-mi mai spala obrajii...si doar sufletul...insa ochii mei iti pot spune totul... tot ceea ce vrei si mai ales ceea ce nu vrei sa afli...uita-te la ei... ce vezi?

Nu, n-ai sa te uiti pentru ca nu vrei, pentru ca esti las, pentru ca ti-e dor, sau poate urasti si nu-i mai vrei...numai tu stii..si totusi...stii?

Cat de trist poate fi acest fapt ce-l implinesc eu acum! Degetele tasteaza, dar stiu ca tu nu vei citi vreodata ceea ce sufletul le dicteaza... cel putin nu asa cum as vrea eu... ignoranta, ura si indiferenta sunt punctele tale forte...stii ca numai asa ma vei elimina ca pe-o boala ce necesita tratata... mergi la "doctor" si-ti prescrie un tratament insotit de regim foarte strict..........

Dar eu tot oblig degetele sa tasteze, pentru ca nu pot sa tin atata-n mine, si ma apasa povara gandurilor nerostite, si simt durerea crunta ce-mi invadeaza trupul de fiecare data cand revad "Sterge-ti lacrimile, nu le meriti!"...crunt...

In fine...se pare ca oricum degeaba mai incerc...drumurile chiar se separa, si eu plec la kilometri distanta de tine, de ei, de voi...de intreaga lume...poate-i mai bine asa...si sper ca, daca nu ma voi regasi acolo, si nici macar pace nu voi afla, sa ma intorc in bratele tale puternice si protectoare ce ma vor in siguranta...

Iti dedic ceva foarte frumos tie, iubitul meu, si te rog sa nu te minti niciodata..ar fi pacat!

Soarele si Luna

Ruga

Păcatul îmi trezeşte de sine uitarea,

Şi răul se dezlănţuie-n sufletul meu.

În aer văd albastru cum vine-nserarea,

Şi fulguie în suflet chinul lung si greu.

Mi-e sufletul, iubite, o aprigă iarnă,

În tine se aşterne speranţa mea.

Aud cum bate-n vifori, la geamuri, tristeţea,

Şi o privesc pierdută de după perdea.

Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,

Chiar chitara-mi pare străină acum,

Totul e straniu: culoarea, lumina,

Şi-un gol în suflet doare nebun.

Dăruieşte-mi Doamne lumina, ninsoarea

Să îmbrace în alb negrul gândului meu,

Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,

Şi-n zăpada ta să-mi plâng dorul mereu.

Ce vifor sufla-n mine, ce crâncenă soartă,

Mă face să simt lumea că nu mai e a mea.

Ce crivaţ se dezlănţuie-n fiece dată,

Şi-mi biciuie privirea să nu te pot uita.

Privesc uimită ceasul, tresar speriată,

Îl tin în mâini cu ciudă şi-l zdrobesc sub călcâi.

E timpul mult prea iute, prea aprig mă calcă,

Şi nu mai pot pe frunte duios să îl mângâi.

Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,

Chiar chitara-mi pare străină acum,

Totul e straniu: culoarea, lumina,

Şi-un gol în suflet doare nebun.

Dăruieşte-mi Doamne lumina, ninsoarea

Să îmbrace în alb negrul gândului meu,

Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,

Şi-n zăpada ta să-mi plâng dorul mereu.

Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,

Chiar chitara-mi pare străină acum,

Totul e straniu: culoarea,lumina,

Şi-un gol în suflet doare nebun.

Dăruieşte-mi doamne lumina, ninsoarea

Să îmbrace în alb negrul gândului meu,

Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,

Şi-n zăpada ta să-mï plâng dorul mereu.

Maria Magdalena Danaila - Ruga

Influente

Nu renunt, orice-ar fi! Nu ma las doborata de sperante spulberate si vise ne-mplinite, nu va las sa zambiti satisfacuti de esecul meu, caci eu nu esuez ca o nava veche ce-si vrea sfarsitul in largul marii...
Eu doar castig! mereu, cu zambetul pe puze, fie el fals, cu ochii-nlacrimati de tristete, voi inainta, indiferent de cat de abrupta e panta. fac o mica pauza si ma intorc sa-mi limpezesc ochii cu muntii falnici scaldati in ultimele raze sangerii ale soarelui ce-apune...si-mi gasesc in continuare puterea de-a ajunge "tot mai sus", oricat mi-ar lua...
Noaptea ameninta cu rece, intuneric si teama. Nu ma dau batuta, vreau s-ajung acolo la voi, cei ce-mi incalziti sufletul si-mi imblanziti privirea spre-o zi mai buna...sau o noapte mai calda...

Kilometri intregi s-au prelins sub rotile grabite lasand in urma amintiri si ganduri negre... ma las prada soarelui ce-si intinde razele pana la geamul meu... privesc atenta la forma norilor ce-mi feresc ochii de-amintiri ce inca mai dor... fumul de tigara ia cu el o parte din sufletul meu si-o imprastie pe-asfaltul murdar de idei si impresii gresite.

Nu-mi pot imagina viata altfel decat asa, purtata pe aripi de dorinte catre linistea mult cautata, departe de inaltimile ametitoare ale cladirilor-inchisori. Orasul in sine este o-nchisoare din care, odata intrat, cu greu mai iesi. te tenteaza, te atrage cu lumini colorate vazute de departe ce te cheama la ele doar ca sa te orbeasca sa nu mai gasesti drumul inapoi si sa te-ndragosteasca de viata agitata de noapte. Cand realizezi in ce lumea ai intrat, si-ncerci sa fugi, funii numite "obligatii" te tin legat si te-ntorc "acasa".

De fapt, acasa este aclo unde verdele-i mai mult decat verde, acasa-i acolo unde pasarile canta in ritmul fosnetului frunzelor. Acasa-i acolo unde stelele-si arunca scutul protector si ti se-arata in toata splendoarea lor, sa le poti numara, sa le poti aduna, sa-ti poata lumina sufletul cu sclipirea lor.

Plimbandu-ma pe carari batute de dezertati ai orasului, sunt puritatea ce-mi mangaie parul, padurea ma-mbratiseaza si-mi ureaza "Bun venit!" scotandu-mi in cale tabara de mult visata. Focul timid arde-n jurul corturilor, chitare canta oda muntelui in surdina sa nu trezeasca caprioarele obosite de-atata colindat prin padurea infinita.

Sclipirea din ochii fiecarui evadat din ceea ce numim "cotidian" e atat de puternica, incat ma pierd repede printre ei, lasand loc in sufletul meu pentru iubire de libertate, de natura, de frumusete, de puritate...

Nu renunt, intr-o buna zi ma voi intoarce acasa...