Scrisoarea prima si ultima

Draga destinatar,

Bate vantul...e rece si parca miroase-a toamna. Si mi-e frig... pun o patura pe mine sa nu tremur la noapte. Ma trezesc dimineata tremurand...poate trebuia sa pun o plapuma... Si-mi lipseste ceva si-as vrea foarte mult sa am acel lucru... acel suflet...mai bine zis jumatate.

Nu stiu cum de scriu scrisori de dor cand ar trebui sa scriu scrisori de bun ramas, scrisori pline de reprosuri si poate nici macar atat.

As vrea sa adorm cu toate gandurile astea si sa ma trezesc fara ele, sa ma trezesc linistita, in pace, impacata cu mine insami, fara regrete, fara semne de intrebare, fara supozitii, teorii fara rost.

De 3 zile-ncoace imi tot fac curaj sa pasesc pe un drum nou, si tot de 3 zile incoace, dupa primii cativa pasi, ma intorc inapoi la rascrucea de drumuri care de fapt nu exista... It's all in my head...actually in my heart!

Si cand ma simt in siguranta si chiar incep sa cred ca drumul ce se-asterne in fata mea, la picioarele mele, e mai bun decat cel dinainte...se intampla ceva...o amintire, un gand, o grimasa, o poza... o replica... ma tulbura si simt ca pic din nou in butoiul plin de disperare, iubire neimpartasita, cuvinte nerostite, si vise spulberate-n vant.

Draga destinatar, tin sa-ti spun ca intrebari fara raspuns nu prea exista in lumea asta, si orice-ai face, la un moment dat va trebui sa afli toate intrebarile si sa dai toate raspunsurile, caci asa merge lumea...lumea se invarte, oameni vin si pleaca din viata fiecaruia si, desi poate lucrurile par in regula, chiar nu sunt. Sau poate chiar sunt.

Ambiguitatea asta mi-a cauzat mereu dureri de cap. Sunt genul de om deschis optiunilor (desi aparentele inseala) si, contrar tuturor asteptarilor, chiar iau in calcul toate posibilitatile. Incerc sa raman obiectiva dar, hai sa fim seriosi!! Cati dintre noi raman obiectivi la tot ce li se intampla? Sunt doar un om... un simplu om...

Nu-mi place vantul...ma agita, ma nelinisteste, si-mi da senzatia lucrurilor scapate de sub control.

Inteleg foarte multe lucruri ce mi s-au intamplat de-a lungul vietii, le inteleg la un alt nivel decat majoritatea oamenilor, au un alt sens si-o alta logica in capul meu, si mi-e bine asa. Mda, am spus ca inteleg FOARTE MULTE dintre ele, dar nu pe toate, chiar ar fi fost culmea! As vrea...dar nu sunt atoatestiutoare...din fericire, as putea declara cu tarie.

In schimb, sunt anumite sentimente pe care nu le-as putea intelege vreodata, desi le simt si eu, le inteleg cauzele (sunt doar niste efecte pana la urma) dar nu le pricep deloc!

Nu inteleg frustrarea, disperarea, nu inteleg drumurile prea complicate sa fie intelese de cineva vreodata, nu inteleg rostul solutiilor disperate (mai exact de ce exista ele), nu inteleg datul cu capul de toti peretii pana la solutionare.... nu inteleg ura si duplicitatea rau-voita, nu inteleg parsivitatea.... nu inteleg nimic din toate astea, desi le simt si eu ca si tine, dar.... nu pot sa pricep necesitatea lor intr-o lume civilizata.

Cred ca vine ploaia... ar fi bine sa ploua, sa mai spele din praful asta, sa curete strazile, poate poate ajunge si-n sufletele oamenilor.

Draga destinatar, iar nu am nici o logica, si scrisoarea mea este o bulibaseala totala, dar e totusi bine ca e!!

Cu sperante noi, planuri (care sper sa nu se destrame) si ajutoare in rucsac, pornesc IAR la drum, un drum necunoscut, care stiu unde ma va duce, dar nu stiu ce-mi va oferi pe drum. Stiu, unii-ar spune ca e o chestie de optiuni, eu cred ca e o chestiune de cum ti-e scris sa-ti fie.

Incerc sa ma pastrez asa cum ma vor toti, incerc sa ma pastrez asa cum ma vreau si eu (partea asta e mai grea), dar nu pot cu o piesa lipsa...

Piesa lipsa-mi aducea linistea si pacea dupa care tanjesc atat de mult, imi aducea siguranta urmatorului pas, si forta infruntarii urmatorului obstacol. Piesa respectiva avea tot ce-mi trebuia cat sa ma faca cel mai puternic om de pe planeta, gata de orice, bun sau rau. Piesa-mi oferea ocazia sa zambesc asa cum nici soarele nu straluceste intr-o zi torida de vara. 

Nu stiu cum ar putea cineva sa traiasca fara acea piesa, cum am putea sa respingem tot ce-i rau din calea noastra fara jumatate din noi???

O scrisoare fara destinatar sau adresa, o scrisoare de ganduri pline de speranta si sentimente de dor, o trimit cu vantul, poate ajunge undeva sa capete sens.

Draga destinatar....

I don't know your face no more
Or feel your touch that I adore
I don't know your face no more
It's just a place I'm looking for 
We might as well be strangers in another town
We might as well be living in a different world

I don't know your thoughts these days
We're strangers in an empty space
I don't understand your heart

Impressions

Tonight I've been doing some soul searching... This afternoon I walked through the city alone, just me and the music that makes me vibe... I saw so many interesting things in the city I've been living ever since I was born.
I saw so many types of people, so many expressions... Riddles were written on their faces, question marks on their foreheads, the only desire of some of them was to have "a better life". What is a better life these days?
When all seems to fall apart, what keeps us "tick"?
When the salary isn't enough to keep us going for a whole month, or when we don't even have a job, when everything seems to go all the way down, slowly and painfully, dangerously... what's to be done?
I find people very interesting. I sat today in front of the National Theater on some steps, I smoked a few cigarettes, I enjoyed my cold juice I bought from an interesting boutique and I watched the people passing by me.
I discovered so many types of young ladies, trying to be the prettiest, the smartest, the "coolest" from the whole gang. I saw old people trying to get somewhere... I saw business men hurrying up to some important place....I saw so many people passing by me in only 60 minutes...

Walking through the city was the most interesting part of my experience today.... I don't quite know why, it just gave me that feeling that everyone was going one way and I was going the exact opposite way. Actually, theoretically speaking, I WAS going the other way. All the people had a destination...I had none. All the people had a plan, I didn't... It's interesting to see a person's reaction to your smile, just because you found something interesting in their eyes or on their expression. Some of them looked at me like I was crazy (I must admit they're not far away from the truth), but most of them just started to have a glow in their eyes...cause someone smiled at them without asking for anything, without them giving anything to me... That's nice, really.

I think I spoke about this "smiling campaign" before in a previous post, cause this is not the first time I experiment this on the streets of Bucharest.

Although one smile can bring another one, I noticed that a serious look thrown in an indifferent way can have strong effects... some people even smiled at my reaction :). Hm....weird...

Most of the men that admired whatever they saw in my eyes kept on admiring that thing even after i gave them a dangerous look :P

I saw something today that really impressed me. It was an old lady trying to get to the subway... she was walking really slowly, better said almost crawling on the street. She was making extremely slow gestures, it gave me the impression it was hard for her to even more her had towards her face.... It moved me because I got the feeling that she only wanted one thing: to teleport herself into her home, where she'd be safe, far away from the maddening crowd outside, on the streets.

I also noticed that beauty has no limits, especially if the admirer is a man, and the beauty as accompanied by her boyfriend. It doesn't really matter, cause beauty has no boundaries....

Have you ever tried walking on your own on the streets, just watching people passing by, living their lives?
I suggest you do that, it's quite interesting.
All you need is time, a music player, a bottle of juice or water and some cigarettes (for the smokers, of course).

Cum trecem peste probleme fara solutii

Cum depasim momente critice in viata noastra? Cum reusim sa ne dam jos din pat si-n dimineata urmatoare fara nici un scop sau perspectiva? CUM??
Mai ramanem cu o raza de speranta, o umbra de "maine va fi bine" chiar si-n adancul sufletului nostru, desi nu vedem scapare? Probabil ca da.
Oare credinta in Dumnezeu sau sprijinul celor din jurul nostru ne tot face sa mergem mai departe?
Exista o gluma foarte sadica si urata care e destul de adevarata in sadismul ei: " Un sinucigas spune ca-si baga ****, isi da demisia, nu-l mai concediaza Dumnezeu"
Pana mea, si eu am zis de nenumarate ori ca-mi dau demisia, dar n-am facut-o ca nu se merita.
Si totusi, raman la intrebare mea: CUM dracului trecem peste niste rahaturi care nici aer sa respiram nu ne mai lasa? CUM REUSIM??? Poate suntem construiti asa, poate singurul nostru scop pe lumea asta e sa tot trecem prin diverse probleme de diverse grade de gravitate, pana nu mai putem. Ce-i drept, orice sut in fund e-un pas inainte si ce nu te omoara, te face mai puternic, dar pana acum multi dintre oameni ar fi trebuit sa fie HULK, la care probleme au infruntat.

Cum reusesti sa treci peste o depresie generata de lipsa unui job (lipsa totala, acuta si de lunga durata), plus diverse probleme zilnice, cu care ne confruntam indiferent ca avem sau nu job, mai adaugam si un esec in dragoste si e pachetul perfect.... Marfa, nu?
Eh, obisnuiam sa fiu o pesimista convinsa. De-a lungul timpului, anumiti oameni au reusit sa-mi insufle o gandire mai optimista, cu vedere dincolo de ziduri, si le multumesc pentru asta. Dar cand chiar nu mai gasesti rostul zilei de maine....CE FACI?
Si cel mai naspa e atunci cand trece multa vreme, si ajungi la solutii extreme la care n-ai apela never ever, cum ar fi relocarea...fugi mancand pamantul de locul in care iti e rau. E normal si firesc sa se intample asta, dar pana cand??? Sau, mai bine zis, DE CE sa se intample asta, cand nu vrei???

Pai...sunt anumiti factori care te tin legati de anumite locuri: familie, iubit/a, un job bun, o viata decenta. Foarte frumos, as vrea sa am jumatate din chestiile-astea, sa-mi fie bine.
In ziua de azi observ ca sunt din ce in ce mai multi oameni care pleaca din Romania in alte tari in speranta unei vieti mai bune. Unii reusesc, altii muncesc pentru a trimite bani aici, si nu se prea aleg cu nimic din munca lor pe branci.

Nu stiu, pentru mine e foarte dubioasa problema asta, si nu-i prea dau de cap. Incerc sa dezvolt teorii pe care le dezbat cu unul cu altul, incerc sa vad ce-mi spune insinctul, incerc sa o iau logic, dar oricum as lua-o, nu gasesc solutia aia care sa impace si capra si varza.... pana mea....

Cert e un lucru: viata e al dracului de grea, si n-as vrea sa fie nimeni in papucii mei, sau eu in papucii altuia. Sunt suficiente necazurile unuia, ca sa mai adaugi de la altcineva. Ar fi ca si cum ai tot turna apa intr-un pahar care deja a dat pe dinafara...sau e pe cale de-a da.

Frumos...trist, GREU...

Si totusi, in toata polologhia asta, nu mi-am raspuns la intrebare: CUM TRECEM PESTE PROBLEME fara solutii?....

Late Night Alumni - Empty Streets