marți, 24 august 2010

Scrisoarea prima si ultima



Draga destinatar,

Bate vantul...e rece si parca miroase-a toamna. Si mi-e frig... pun o patura pe mine sa nu tremur la noapte. Ma trezesc dimineata tremurand...poate trebuia sa pun o plapuma... Si-mi lipseste ceva si-as vrea foarte mult sa am acel lucru... acel suflet...mai bine zis jumatate.

Nu stiu cum de scriu scrisori de dor cand ar trebui sa scriu scrisori de bun ramas, scrisori pline de reprosuri si poate nici macar atat.
As vrea sa adorm cu toate gandurile astea si sa ma trezesc fara ele, sa ma trezesc linistita, in pace, impacata cu mine insami, fara regrete, fara semne de intrebare, fara supozitii, teorii fara rost.
De 3 zile-ncoace imi tot fac curaj sa pasesc pe un drum nou, si tot de 3 zile incoace, dupa primii cativa pasi, ma intorc inapoi la rascrucea de drumuri care de fapt nu exista... It's all in my head...actually in my heart!
Si cand ma simt in siguranta si chiar incep sa cred ca drumul ce se-asterne in fata mea, la picioarele mele, e mai bun decat cel dinainte...se intampla ceva...o amintire, un gand, o grimasa, o poza... o replica... ma tulbura si simt ca pic din nou in butoiul plin de disperare, iubire neimpartasita, cuvinte nerostite, si vise spulberate-n vant.

Draga destinatar, tin sa-ti spun ca intrebari fara raspuns nu prea exista in lumea asta, si orice-ai face, la un moment dat va trebui sa afli toate intrebarile si sa dai toate raspunsurile, caci asa merge lumea...lumea se invarte, oameni vin si pleaca din viata fiecaruia si, desi poate lucrurile par in regula, chiar nu sunt. Sau poate chiar sunt.

Ambiguitatea asta mi-a cauzat mereu dureri de cap. Sunt genul de om deschis optiunilor (desi aparentele inseala) si, contrar tuturor asteptarilor, chiar iau in calcul toate posibilitatile. Incerc sa raman obiectiva dar, hai sa fim seriosi!! Cati dintre noi raman obiectivi la tot ce li se intampla? Sunt doar un om... un simplu om...

Nu-mi place vantul...ma agita, ma nelinisteste, si-mi da senzatia lucrurilor scapate de sub control.

Inteleg foarte multe lucruri ce mi s-au intamplat de-a lungul vietii, le inteleg la un alt nivel decat majoritatea oamenilor, au un alt sens si-o alta logica in capul meu, si mi-e bine asa. Mda, am spus ca inteleg FOARTE MULTE dintre ele, dar nu pe toate, chiar ar fi fost culmea! As vrea...dar nu sunt atoatestiutoare...din fericire, as putea declara cu tarie.

In schimb, sunt anumite sentimente pe care nu le-as putea intelege vreodata, desi le simt si eu, le inteleg cauzele (sunt doar niste efecte pana la urma) dar nu le pricep deloc!
Nu inteleg frustrarea, disperarea, nu inteleg drumurile prea complicate sa fie intelese de cineva vreodata, nu inteleg rostul solutiilor disperate (mai exact de ce exista ele), nu inteleg datul cu capul de toti peretii pana la solutionare.... nu inteleg ura si duplicitatea rau-voita, nu inteleg parsivitatea.... nu inteleg nimic din toate astea, desi le simt si eu ca si tine, dar.... nu pot sa pricep necesitatea lor intr-o lume civilizata.

Cred ca vine ploaia... ar fi bine sa ploua, sa mai spele din praful asta, sa curete strazile, poate poate ajunge si-n sufletele oamenilor.

Draga destinatar, iar nu am nici o logica, si scrisoarea mea este o bulibaseala totala, dar e totusi bine ca e!!

Cu sperante noi, planuri (care sper sa nu se destrame) si ajutoare in rucsac, pornesc IAR la drum, un drum necunoscut, care stiu unde ma va duce, dar nu stiu ce-mi va oferi pe drum. Stiu, unii-ar spune ca e o chestie de optiuni, eu cred ca e o chestiune de cum ti-e scris sa-ti fie.

Incerc sa ma pastrez asa cum ma vor toti, incerc sa ma pastrez asa cum ma vreau si eu (partea asta e mai grea), dar nu pot cu o piesa lipsa...

Piesa lipsa-mi aducea linistea si pacea dupa care tanjesc atat de mult, imi aducea siguranta urmatorului pas, si forta infruntarii urmatorului obstacol. Piesa respectiva avea tot ce-mi trebuia cat sa ma faca cel mai puternic om de pe planeta, gata de orice, bun sau rau. Piesa-mi oferea ocazia sa zambesc asa cum nici soarele nu straluceste intr-o zi torida de vara. 

Nu stiu cum ar putea cineva sa traiasca fara acea piesa, cum am putea sa respingem tot ce-i rau din calea noastra fara jumatate din noi???

O scrisoare fara destinatar sau adresa, o scrisoare de ganduri pline de speranta si sentimente de dor, o trimit cu vantul, poate ajunge undeva sa capete sens.


I don't know your face no more
Or feel your touch that I adore
I don't know your face no more
It's just a place I'm looking for 
We might as well be strangers in another town
We might as well be living in a different world

I don't know your thoughts these days
We're strangers in an empty space
I don't understand your heart

miercuri, 18 august 2010

Impressions

Tonight I've been doing some soul searching... This afternoon I walked through the city alone, just me and the music that makes me vibe... I saw so many interesting things in the city I've been living ever since I was born.
I saw so many types of people, so many expressions... Riddles were written on their faces, question marks on their foreheads, the only desire of some of them was to have "a better life". What is a better life these days?
When all seems to fall apart, what keeps us "tick"?
When the salary isn't enough to keep us going for a whole month, or when we don't even have a job, when everything seems to go all the way down, slowly and painfully, dangerously... what's to be done?
I find people very interesting. I sat today in front of the National Theater on some steps, I smoked a few cigarettes, I enjoyed my cold juice I bought from an interesting boutique and I watched the people passing by me.
I discovered so many types of young ladies, trying to be the prettiest, the smartest, the "coolest" from the whole gang. I saw old people trying to get somewhere... I saw business men hurrying up to some important place....I saw so many people passing by me in only 60 minutes...

Walking through the city was the most interesting part of my experience today.... I don't quite know why, it just gave me that feeling that everyone was going one way and I was going the exact opposite way. Actually, theoretically speaking, I WAS going the other way. All the people had a destination...I had none. All the people had a plan, I didn't... It's interesting to see a person's reaction to your smile, just because you found something interesting in their eyes or on their expression. Some of them looked at me like I was crazy (I must admit they're not far away from the truth), but most of them just started to have a glow in their eyes...cause someone smiled at them without asking for anything, without them giving anything to me... That's nice, really.

I think I spoke about this "smiling campaign" before in a previous post, cause this is not the first time I experiment this on the streets of Bucharest.

Although one smile can bring another one, I noticed that a serious look thrown in an indifferent way can have strong effects... some people even smiled at my reaction :). Hm....weird...

Most of the men that admired whatever they saw in my eyes kept on admiring that thing even after i gave them a dangerous look :P

I saw something today that really impressed me. It was an old lady trying to get to the subway... she was walking really slowly, better said almost crawling on the street. She was making extremely slow gestures, it gave me the impression it was hard for her to even more her had towards her face.... It moved me because I got the feeling that she only wanted one thing: to teleport herself into her home, where she'd be safe, far away from the maddening crowd outside, on the streets.

I also noticed that beauty has no limits, especially if the admirer is a man, and the beauty as accompanied by her boyfriend. It doesn't really matter, cause beauty has no boundaries....

Have you ever tried walking on your own on the streets, just watching people passing by, living their lives?
I suggest you do that, it's quite interesting.
All you need is time, a music player, a bottle of juice or water and some cigarettes (for the smokers, of course).

miercuri, 11 august 2010

Cum trecem peste probleme fara solutii

Cum depasim momente critice in viata noastra? Cum reusim sa ne dam jos din pat si-n dimineata urmatoare fara nici un scop sau perspectiva? CUM??
Mai ramanem cu o raza de speranta, o umbra de "maine va fi bine" chiar si-n adancul sufletului nostru, desi nu vedem scapare? Probabil ca da.
Oare credinta in Dumnezeu sau sprijinul celor din jurul nostru ne tot face sa mergem mai departe?
Exista o gluma foarte sadica si urata care e destul de adevarata in sadismul ei: " Un sinucigas spune ca-si baga ****, isi da demisia, nu-l mai concediaza Dumnezeu"
Pana mea, si eu am zis de nenumarate ori ca-mi dau demisia, dar n-am facut-o ca nu se merita.
Si totusi, raman la intrebare mea: CUM dracului trecem peste niste rahaturi care nici aer sa respiram nu ne mai lasa? CUM REUSIM??? Poate suntem construiti asa, poate singurul nostru scop pe lumea asta e sa tot trecem prin diverse probleme de diverse grade de gravitate, pana nu mai putem. Ce-i drept, orice sut in fund e-un pas inainte si ce nu te omoara, te face mai puternic, dar pana acum multi dintre oameni ar fi trebuit sa fie HULK, la care probleme au infruntat.

Cum reusesti sa treci peste o depresie generata de lipsa unui job (lipsa totala, acuta si de lunga durata), plus diverse probleme zilnice, cu care ne confruntam indiferent ca avem sau nu job, mai adaugam si un esec in dragoste si e pachetul perfect.... Marfa, nu?
Eh, obisnuiam sa fiu o pesimista convinsa. De-a lungul timpului, anumiti oameni au reusit sa-mi insufle o gandire mai optimista, cu vedere dincolo de ziduri, si le multumesc pentru asta. Dar cand chiar nu mai gasesti rostul zilei de maine....CE FACI?
Si cel mai naspa e atunci cand trece multa vreme, si ajungi la solutii extreme la care n-ai apela never ever, cum ar fi relocarea...fugi mancand pamantul de locul in care iti e rau. E normal si firesc sa se intample asta, dar pana cand??? Sau, mai bine zis, DE CE sa se intample asta, cand nu vrei???

Pai...sunt anumiti factori care te tin legati de anumite locuri: familie, iubit/a, un job bun, o viata decenta. Foarte frumos, as vrea sa am jumatate din chestiile-astea, sa-mi fie bine.
In ziua de azi observ ca sunt din ce in ce mai multi oameni care pleaca din Romania in alte tari in speranta unei vieti mai bune. Unii reusesc, altii muncesc pentru a trimite bani aici, si nu se prea aleg cu nimic din munca lor pe branci.

Nu stiu, pentru mine e foarte dubioasa problema asta, si nu-i prea dau de cap. Incerc sa dezvolt teorii pe care le dezbat cu unul cu altul, incerc sa vad ce-mi spune insinctul, incerc sa o iau logic, dar oricum as lua-o, nu gasesc solutia aia care sa impace si capra si varza.... pana mea....

Cert e un lucru: viata e al dracului de grea, si n-as vrea sa fie nimeni in papucii mei, sau eu in papucii altuia. Sunt suficiente necazurile unuia, ca sa mai adaugi de la altcineva. Ar fi ca si cum ai tot turna apa intr-un pahar care deja a dat pe dinafara...sau e pe cale de-a da.

Frumos...trist, GREU...

Si totusi, in toata polologhia asta, nu mi-am raspuns la intrebare: CUM TRECEM PESTE PROBLEME fara solutii?....

Late Night Alumni - Empty Streets

vineri, 6 august 2010

Carnival of Rust

Titlul acestui post apartine unei melodii absolut superbe....care spune multe... si care-as vrea sa nu spuna totusi nimic...

E o melodie despre suferinta, despre cum e sa ai inima franta-n doua, o melodie despre iubire. Un subiect d-a dreptul stupid, pe marginea caruia fiecare dintre noi face comentarii mai mult sau mai putin bazate pe experiente proprii si pe pareri intr-adevar obiective. Despre iubire nu ai cum sa-ti faci o parere pur obiectiva. NU AI CUM!!! Parerea mea....
Am descoperit acest cantec in aceasta seara, printr-un om cu care n-as fi crezut vreodata sa am discutii la un asemenea nivel cum am cu el... depasesc orice nivel de imaginatie sau logica, chiar si sentiment. E ceva... special!

Cantecul e trist pana la Dumnezeu si-napoi... si te face sa te gandesti la tot ce-ai experimentat tu, ca om simplu si de rand, in toata viata asta scurta.

M-a intristat foarte tare, si, ca si efect al discutiilor purtate cu mai sus precizatul personaj, am ajuns la concluzia ca orice esec sau succes in dragoste este, de fapt, un alt pas catre scopul fiecaruia dintre noi in viata... Chiar am ajuns sa cred ca noi mergem pe mai multe drumuri deodata, care duc in acelasi loc... e dubios, stiu...n-are nici o logica...dar are totusi, daca stai s-o analizezi... si luand in considerare "variabilele" existente in tot calculul asta...ajungi la o singura concluzie....habar n-ai unde te duci...dar stii ca mergi inainte, orice-ar fi...cel putin eu asa vad lucrurile....

Pablo Damas: "Her Constant Voice"

Am impresia ca m-am contrazis un pic, dar nu-mi dau seama unde...

Intr-o minte plina de amintiri, remuscari, doar cateva regrete si multe foarte mici bucurii... mai gasesti un cufar cu o comoara in el...o comoara despre care nu stii mai nimic...dar stii ca e acolo, stii ca e foarte importanta, stii doar ca exista, si ca, fara acea comoara, nu ai cum sa mergi mai departe. E imposibil!

Am fost si sunt iubita cu adevarat....si nu vorbesc de indragosteli d-astea care, dupa ceva vreme, se sting... si nici nu ma refer numai la dragostea unui baiat/ barbat... ma refer la toate tipurile de dragoste existente, vorbesc de acel sentiment care te umple intru totul, care-ti emana prin fiecare por al corpului... acel sentiment care te face sa te dai jos din pat si in dimineata urmatoare, desi nu ai un motiv intemeiat.
Recunosc ca, datorita acestor oameni carora le pasa de mine, si care ma iubesc, datorita lor sunt aici, acum si scriu ce scriu. Ei m-au facut sa ma dau jos din pat si-n dimineata urmatoare, desi nu aveam absolut nici un motiv s-o fac. Datorita lor si pentru ei eu exist. ATAT!
Traiesc, respir si, din cand in cand, mai si mananc iubire pe paine :)

Si pe de alta parte, ofer cat de mult pot... pentru ca pot, ohooo!
E frumos si extraordinar de riscant sa joci totul pe o carte. E extrem de important sa fii foarte sigur de ceea ce vrei... mai ales in dragoste, mai ales cand cartile sunt deja date pe fata si nu mai ai ce sa pierzi. Momentul culminant este atunci cand iti dai seama in ce rahat te afli dumneata, si faci ceva in privinta asta. Ori iesi, si fugi mancand pamantul, ori joci in hora pe care, cel mai probabil, singur ti-ai format-o.
E urat, chiar foarte urat sa privesti cum cineva da toate cartile pe fata, si tu ai toti asii in maneca....si tie nu-ti pasa... si stii consecintele... vezi urmarea... stii sfarsitul, stii efectele... si tot mergi inainte... e un pic mai mult decat extrem de egoist acest gest... de-a vedea cum cel de langa tine se pierde in ochii tai si tu...nimic... tu te pierzi in ochii altuia... e trist si dureros, as spune eu. Indraznesc sa consider un gest disperat... poate oamenii fac asta din lipsa de afetiune, incearca sa compenseze o mare lipsa de ceva... problema e sa gaseasca sursa potrivita din ambele parti.
Jocul asta este foarte periculos...odata ars, e posibil sa nu mai vrei nici macar sa mai mananci iaurt, daramite sa mai sufli in el... e stupid chiar!


Atatea sentimente exprimate prin reactii, prin gesturi, priviri... declaratii care mai de care mai scrise, mai brute, mai prelucrate...mai frumos ambalate... intr-un final, totul e un mare rahat. De ce? Pentru ca nu exista eternitate... nu in lumea asta umana. Eu cred in viata de apoi, dar cred ca nu treci "dincolo" cu amintiri...sau cu sentimente... cred ca o iei de la 0, intri intr-o lume eterna, unde nimic nu te raneste...nici macar un tantar!
Da, fratilor, nu exista eternitate.
La o cununie religioasa vedem mereu in filme mirii rostindu-si juramintele (si spun o chestie reala): "Until death due us part"... exact, pana cand moartea ne va desparti, caci dincolo nu stim ce e...
In schimb, juram iubire VESNICA celui pentru care ne-am da si viata, doar ca sa-l/s-o vedem zambind. Stiu ca e figura de stil aceasta vesnicie jurata... dar e stupid cum juram o chestie care nu este...
Si ma mai frapeaza o treaba: cum naiba se intampla de juram asa, o viata-ntreaga iubire vesnica mai multor oameni?? Parca iubirea asta adevarata e numai una!!!

Uooffff...e complicat! Dar e frumos... lasand la o parte partile rele (care, de cele mai multe ori sunt mai multe decat clipele frumoase petrecute cu cel/cea iubit/a).
Si ce-i cel mai stupid din tot postul asta e ca si eu fac toate lucrurile pe care le-am criticat si judecat mai sus... but HEY...I'M ONLY HUMAN! Si plus de asta, pot spune ca sunt mandra de mine... De ce? Pentru ca am o putere fantastica de-a iubi oamenii, cu toate defectele lor (si cu ale mele la un loc)... iubesc in fiecare secunda din viata mea, si constientizez acest sentiment si ma bucur de el in fiecare minut... pentru ca pot... pentru ca asta ma face de fapt si de drept om pe mine... sa pot sa iubesc... si iubesc.. cat pot eu de mult!

Poets of the Fall - Carnival of lust
D' you breathe the name of your saviour in your hour of need,
And taste the blame if the flavor should remind you of greed?
Of implication, insinuation and ill will, 'til you cannot lie still,
In all this turmoil, before red cape and foil come closing in for a kill

Come feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

It's all a game, avoiding failure, when true colors will bleed
All in the name of misbehavior and the things we don't need
I lust for after no disaster can touch, touch us anymore
And more than ever, I hope to never fall, where enough is not the same it was before

Come feed the rain...
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust
Yeah, feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning 

luni, 2 august 2010

Fly with me!

Asta seara am luat parte la ceva ce nu as fi vrut sa vad niciodata: cum se destrama ceva ce...de ani de zile rezista cu toate minusurile si plusurile posibile pe lumea asta...
Cineva a spus ca e benefica intamplarea din aceasta seara, eu nu sunt de acord.
Nu e corect fata de nimeni sa lasi ANI MULTI sa treaca peste tine fara sa-i spui celui de langa tine, prietenului tau bun sau prietenilor tai buni (si mai grav) ce crezi despre ei, sau unde gresesc atunci cand o fac... unii mai mult, altii mai putin, nu conteaza, caci nimeni nu e perfect, toti suntem care mai de care mai imperfecti si probabil ca vom muri pana sa atingem macar acea perfectiune din capul nostru.
Un prieten adevarat este cel care, IN PRIMUL RAND iti spune unde ai gresit si care-ti sunt defectele... nu cel care face misto de tine cand scoti cate-o perla, sau cand dai cu bata-n balta... nu cel care te vorbeste pe la spate (tot in spirit de gluma) si in nici un caz cel care incearca sa te abata de la drumul pe care tu l-ai ales de buna voie si nesilit/a de nimeni... e curioasa natura umana, e dubioasa... caci aproape toti facem asa...si eu o fac...si-mi pare rau....serios! Chiar imi pare rau ca o fac...dar ma bucur ca am realizat ca fac ceva gresit.

Cuvinte dure aruncate in aceasta seara intre 4 oameni care se cunosc de mai mult timp decat v-ati putea imagina... si totusi maine totul va fi ok...ca de...suntem prieteni.

As fi reactionat, as  fi urlat (cu toata forta plamanilor mei) as fi lovit cu pumnul in masa... dar...am preferat sa tac... caci am realizat ca nu se va ajunge nicaieri... si vai, ce sentiment cumplit acela de neputinta... cel mai mult pe lumea asta urasc expresia "my hands are tied"... caci a trebuit s-o rostesc de destule ori pana acum in situatii in care ar fi trebuit sa am solutii... si n-am avut...n-am gasit... n-am putut...

Si totusi, dupa toata harmalaia asta, clasicele glumite si "Noroc" urmat de ciocnit de pahare mari pline cu bere, rasetele si chicotelile si-au reluat binemeritatul loc in viata fiecaruia dintre ei.

Ce ciudat e omul, nu obosesc sa ma mir...
E frumos sa ai prieteni... e frumos sa fii considerat prietenul bun al cuiva... sa stii ca, pentru omul acela insemni ceva, ORICE, dar ca te vede cu ochi buni... dar oare (ma intreb eu asa in nebunia mea) meritam vreunul aceasta apreciere? Chestia asta gandind-o la nivel mult mai inalt decat perceptia celui de langa noi, ajung eu la concluzia personala ca nu meritam nici unul toata aprecierea, stima si respectul cuiva pentru noi. De ce? Pai...pentru ca suntem mult prea...nici nu stiu ce cuvant sa folosesc....suntem prea OAMENI sa meritam. Pe de alta parte, sunt convinsa ca multi ar sari sa ma contrazica...cu argumente foarte solide. As fi de acord cu ei, dar pe bune ca nu mi-as schimba ideea mea. Pentru ca majoritatea oamenilor privesc totul la nivel foarte simplist si superficial cand vine vorba de treburi de genul acesta. Exista caracteristici si calitati in noi care ii fac pe cei din jurul nostru sa ne perceapa ca fiind "deosebiti". Am auzit o parere referitoare la mine acum cateva seri (parere exprimata de un om cu multe beri la bord, om care ma cunostea de cateva ore) care m-a lasat cu gura cascata. Omul respectiv a spus ca sunt (citez!!) "o tipa deosebita, cu un stil de viata aparte". De unde si pana unde a ajuns acel om la concluzia asta, in conditiile in care schimbasem cateva vorbe in decurs de cateva ore intr-un bar??? ACUM...cum se poate interpreta aceasta parere?? In 2 feluri: negativ si pozitiv. Eu incerc s-o iau ca pe o impresie neutra...adica sunt deosebita de "toata gloata" dar nu inseamna ca sunt mai buna sau mai rea decat aceea. Omul ala asa m-a perceput atunci. Poate n-are dreptate, poate are... nu ma prea intereseaza, doar ca a fost interesant modul in care s-a ajuns la "concluzia" asta a dansului...si, evident, de apreciat!

As vrea sa perceapa si cei din jurul meu ce percep eu... sa simta ce simt eu cand aud tipete si injuraturi (serioase) prin jurul meu aruncate de la un om la altul, prieteni de ani multi. Imi doresc din tot sufletul meu sa vada si ei lumea prin ochii mei macar pentru o saptamana, sa apuce sa treaca prin toate starile cauzate de altii, stari carora (sper eu) le fac fata cu succes, in mai mica sau mai mare masura.

Ca veni vorba de "a fi in papucii altuia", am sa citez un text pe care l-am gasit pe internet (traiasca Sf. Google :P), text care mi s-a parut FOARTE interesant:
Intr-o lume din ce in ce mai grabita ne vine tot mai greu sa dam dovada de rabdarea de a-i asculta pe ceilalti inainte de a ne exprima propriile dorinte. Vrem ca ceilalti sa ne inteleaga dorintele fara a fi dispusi sa le acordam noi mai intai aceasta sansa.
Si chiar daca ii ascultam, de multe ori o facem doar din dorinta de a replica, de a intrerupe, de a spune dupa ce auzim doar cateva cuvinte: “Te inteleg perfect, stai sa-ti spun cum mi s-a intamplat si mie exact la fel!”
Ascultam judecand, criticand, evaluand, interpretand, suprapunand propriul nostru ego, propriile noastre valori, propriile noastre experiente personale peste ceea ce auzim de la cel care se gaseste in fata noastra.
Si, ceea ce este la fel de rau, dam sfaturi fara sa cunoastem in amanunt situatia in care se gaseste celalalt. Chiar daca aceste sfaturi sunt bine intentionate, ele sunt complet lipsite de valoare… sau, si mai rau, daunatoare!
Nu este de mirare ca acesta are de multe ori o atitudine defensiva atunci cand ii vine randul sa ne asculte: in loc sa se concentreze asupra mesajului pe care vrem sa i-l transmitem se concentreaza sa-si apere pozitia, sa-si pastreze imaginea, sa evite sau sa respinga amenintarea pe care o simte in urma faptului ca l-am ascultat in modul descris anetrior.
Comunicarea devine astfel alienata, blocandu-se fie la nivelul apararii, fie la nivelul contraatacului.
Comunicarea empatica ne poate ajuta sa revenim la relatii armonioase cu cei din jurul noastru - fie ca este vorba de familie, prieteni, colegi de serviciu sau oameni pe care ii intalnim pentru prima data.
Unul dintre principiile de baza ale comunicarii empatice este aceea de a-l intelege pe celalalt inainte de a ne face noi insine intelesi.
Ascultarea empatica poate fi asadar definita drept acel mod de a asculta cu intentia sincera de a intelege “harta” celuilalt, modul sau de a vedea realitatea, felul in care se simte in legatura cu lucrurile asupra carora comunica, valorile si atitudinea sa.
___________________________
Iata mai jos un fragment edificator asupra acestui principiu:
“Un tata mi-a marturisit candva:
-Nu ma pot intelege cu fiul meu. Nu vrea sa asculte ce-i spun.
-Da-mi voie sa repet ceea ce mi-ai spus chiar acum, am replicat. Nu te intelegi cu fiul tau pentru ca nu vrea sa asculte ce ii spui?
-Da, chiar asa.
-Da-mi voi sa incerc inca o data, i-am spus. Nu te intelegi cu fiul pentru ca el nu vrea sa asculte ce ii spui dumneata?
-Da, asta am spus, replica, impacientat.
-Credeam ca daca vrei sa intelegi pe cineva, dumneata trebuie sa-l asculti, i-am sugerat.
-Ah! exclama. - Urma o lunga pauza. Ah! repeta, pe masura ce i se lumina mintea. Ah, Da! Dar… eu il inteleg! Stiu prin ce trece. La vremea lui am trecut si eu prin toate astea. Cred ca ceea ce nu inteleg e de ce nu vrea sa asculte ce ii spun!
Omul nu avea nici cea mai vaga idee despre ce se petrecea in mintea baiatului lui. Privea in mintea sa si credea ca vede in ea lumea intreaga, inclusiv pe baiatul sau!”
(Stephen R. Covey, Eficienta in 7 trepte).
___________________________
Un alt principiu de baza in ascultarea empatica este acela de a nu-i impune celuilalt propriul tau sistem de valori, motivatii, propriile atitudini, propria ta experienta de viata… de aceea o astfel de ascultare necesita un mare efort de a arata toleranta.


Judecam, evaluam, interpretam, dam sfaturi grabite fara sa ne dam macar seama. Iata mai jos un exemplu de astfel de comunicare:
___________________________
“-As vrea sa merg diseara la teatru, dar mi-e greu sa aleg intre atatea piese bune.
-Ei, nu pot fi chiar atatea piese bune intr-o singura seara! (evaluare)
-Ba da… o comedie, o drama antica pusa in scena intr-o maniera moderna si o opereta!
-Ah, orice in afara de opereta, ultima pe care am vazut-o a fost groaznica! (experienta personala)-Dar mie imi place inca de cand eram mica si mergeam cu parintii…
-Iar dramele astea antice… sunt complet demodate! (afirmarea propriilor valori)
-Dar…
-Nici un dar! Nu-ti ramane decat comedia! (sfat dat conform propriilor experiente, valori etc.)
-Eu ma gandeam mai mult la…
-Niciodata nu esti in stare sa iei o hotarare inteleapta! (critica)
-Ba nu… TU nu esti niciodata in stare SA MA ASCULTI!”
___________________________
Cel de-a treilea principiu fundamental al comunicarii empatice: raspunsul pe care il dam trebuie sa contina doua parti.
Voi folosi dialogul de mai sus pentru a explica mai bine acest principiu.
Partea logica - se refera la reformularea cu propriile noastre cuvinte a continutului comunicarii. Astfel putem fi siguri ca nu vom evalua, interpreta, critica, judeca. O forma mai simpla este repetarea uneiparti semnificative a mesajului pe care tocmai l-am ascultat.
Partea legata de sentimente - se refera la incercarea de a explora, de a intelege, de a reflecta care sunt sentimentele asociate continutului logic al comunicarii.
___________________________
“-As vrea sa merg diseara la teatru, dar mi-e greu sa aleg intre atatea piese bune.
-Spui ca sunt multe piese bune diseara? (repetarea continutului)
-Da… o comedie, o drama antica pusa in scena intr-o maniera moderna si o opereta!
-Asadar ai vrea sa te hotarasti intre acestea trei? (reformularea continutului) Sa inteleg ca toate trei iti plac la fel de mult? (reflectarea sentimentelor)
-Nu… cred ca cel mai mult imi place opereta, pentru ca mergeam impreuna cu parintii la astfel de piese cand eram mica.
-Vrei sa spui ca dintre cele trei genuri, opereta iti este cel mai aproape de suflet si prin urmare acolo te-ai simti cel mai bine? (reformularea continutului si reflectarea sentimentelor)
-Da! Cred ca la opereta as vrea sa merg! Multumesc ca m-ai ascultat!”
___________________________
Voi repeta in finalul acestui articol ca aceste tehnici nu vor avea efectul asteptat daca nu le folosim cu dorinta sincera de a-l asculta si de a-l intelege pe celalalt, propria lui viziune asupra lumii, propriile sale sentimente, valori, atitudini.
Cat depre sfaturi, ele ne vor fi cerute doar in momentul in care cel cu care comunicam va simti ca il intelegem intr-o masura suficient de mare incat sa aiba incredere in judecata noastra. De aceea orice sfat dat (chiar cu buna intentie) inainte de a ne fi cerut va fi interpretat drept o lipsa de respect si nu numai ca nu va imbunatati comunicarea, ci chiar o va inrautati.
Suntem suficient de rabdatori, suntem suficient de toleranti pentru a comunica in mod empatic cu ceilati? Rezultatele obtinute ar putea justifica efortul pe care il vom depune…
Articol preluat de pe site-ul http://www.damaideparte.ro/

Cu ajutorul acestui articol am exprimat ce mai aveam de exprimat, dar nu stiam cum. Empatia joaca un rol foarte important in fiecare dintre noi si PENTRU fiecare dintre noi... trebuie sa stim s-o folosim SAU, mai bine spus, multi dintre noi trebuie s-o descopere!

Ma retrag lasandu-va o melodie care pe mine ma relaxeaza foarte mult :)

Dub FX - Fly with me

WOW...poate pentru a mia oara...WOW!!

Ha, n-as fi crezut sa ma intorc pe acest blog, sa scriu impresiile, gandurile si sentimentele mele in continuare.... chiar n-as fi crezut... ma gandeam ca a fost o faza dar in dimineata aceasta am realizat ca mi-e dor sa scriu!!
Chit ca sunt cuvinte "random" scoase dintr-un capsor in care-i o varza permanenta, pare-se ca si eu ma mir de faptul ca sunt fraze si chestii logice. E bine!

Sustine libera exprimare a ceea ce gandim, sustin "download-ul de informarii" din minte sau suflet pe un blog. Culmea!
Ultimul meu post dateaza din martie 2010...cu putin inainte sa-mi iau din nou zborul catre o alta locatie din lumea asta mare...Antalya, Turcia. Frumos acolo in tinutul Lycienilor...insa, pentru o persoana (mai ales femeie) cu gandire europeana, sa traiesti acolo e cam complicat, mai ales daca esti mai "liber" de felul tau (ca mine asa), adaptarea ar fi lunga si anevoioasa, in cazul in care nu prea-ti doresti sa ramai acolo....

In fine, ideea acestui post in particular e ca....cica iar m-apuc de scris balarii (sunt ale mele originale, promit!), doar ca sa impartasesc (sau macar sa incerc) si lumii cum o vad eu....

Wish me luck! A new day has come!