Nebunie de nuante

Saptamana asta a fost tare dubioasa...si se face din ce in ce mai senin pe cer...si parca totusi mai sunt nori..

Nori ce ma atrag, ce ma indeparteaza...ma vor, nu ma vor, se joaca cu mine, ma privesc inocent si totusi nu ma iau cu ei...la ei...

Era cat p-aciu sa ma pierd intr-un sumbru nor de melancolie pe ritmuri de chitara si versuri nascute din iubire... era cat p-aciu sa cad in negura amintirilor, sa ma pierd in fumul dens al sentimentelor uitate, era cat p-aciu... pentru ca EL, norisorul cand alb cand gri (ciudat nor m-a ales si mi-am ales si eu pentru joaca) s-a gandit sa nu ma lase sa vars lacrimi ce nu-si mai au rostul, si sa nu ma lase sa ma ingrop de-acolo de unde, fara sa stie, m-a scos cu greu... si a reusit as ma salveze..de data asta...atunci a fost ubn norisor alb...insa, cand l-am vazut gri...s-a daramat cerul pe mine si mi-am spus ca nu vreau sa fie asa d ploios si de intunecos... eu vreau lumina si soare, nu ploaie si vant... insa voia mea de data asta n-a fost indeplinita... si ploua si acum...din cand in cand se mai insenineaza...dar doar in toiul noptii...si totul este atat de poluat..incat nici stelele nu se mai vad...

Dar ce sa vezi...alti norisori d-a dreptul negri incearca si tot insista sa dea cu mine de pamant, sa ma coboare din Ceruri, insa ceva ma tine-acolo poticnita, nu ma lasa sa plec nici macar pentru cateva zile...

Si uite-asa cand se varsa ploaia norilor cei negri peste mine, cand ma mai incalzeste cate-o raza de soare...

Mai norisorilor...eu va iubesc pe voi, asa rai sau buni, cum sunteti...insa...daca si voi ma iubiti pe mine...mai da-ti-mi si pace...ca dup-atata ploaie parca am invatat sa inot printre valurile vietii, insa prefer sa plutesc in deriva intr-o barca....

Si care norisor o vrea oare sa ma apere de razele taioase ale soarelui de iulie?

Mi-as dori sa va sterg, sa va arunc intr-o cutiuta si sa pot primi alti norisori, care mai de care mai alb si pufos... si sa-i atac cu zambete si triluri de vara, sa-i scald in lumina soarelui, sa-i afund in frumusetea zapezii, asa cum numai muntele stie s-o arate...

Si parca totusi mi-e dor si de munte...dar si de mare...si parca mi-e dor si de tine...

N-am voie sa plec capul, n-am voie sa nu rad zgomotos si veridic, nu am voie sa fiu eu...

Deci trebuie sa mor ca sa ma pot renaste...

Si uite-asa "Te rog pe tine, umbra, sa redevii fiinta"...

Sa ma renasc din propria-mi cenusa-mi soptesti intr-o noapte de martie? Adevar vrei sa auzi?
Nu... caci adevarul e stiut numai de mine...si e al meu... dar si tu ai adevarul tau...

Atunci facem schimb...tu mi-l spui pe-al tau si eu pe-al meu...

Sa ne jucam cu stelele ascunse, sa aruncam cu zapada-n lumea de jos...si sa urcam tot mai sus...tot mai sus, inapoi... acolo unde ne-am cunoscut...