Nu renunt, orice-ar fi! Nu ma las doborata de sperante spulberate si vise ne-mplinite, nu va las sa zambiti satisfacuti de esecul meu, caci eu nu esuez ca o nava veche ce-si vrea sfarsitul in largul marii...
Eu doar castig! mereu, cu zambetul pe puze, fie el fals, cu ochii-nlacrimati de tristete, voi inainta, indiferent de cat de abrupta e panta. fac o mica pauza si ma intorc sa-mi limpezesc ochii cu muntii falnici scaldati in ultimele raze sangerii ale soarelui ce-apune...si-mi gasesc in continuare puterea de-a ajunge "tot mai sus", oricat mi-ar lua...
Noaptea ameninta cu rece, intuneric si teama. Nu ma dau batuta, vreau s-ajung acolo la voi, cei ce-mi incalziti sufletul si-mi imblanziti privirea spre-o zi mai buna...sau o noapte mai calda...
Kilometri intregi s-au prelins sub rotile grabite lasand in urma amintiri si ganduri negre... ma las prada soarelui ce-si intinde razele pana la geamul meu... privesc atenta la forma norilor ce-mi feresc ochii de-amintiri ce inca mai dor... fumul de tigara ia cu el o parte din sufletul meu si-o imprastie pe-asfaltul murdar de idei si impresii gresite.
Nu-mi pot imagina viata altfel decat asa, purtata pe aripi de dorinte catre linistea mult cautata, departe de inaltimile ametitoare ale cladirilor-inchisori. Orasul in sine este o-nchisoare din care, odata intrat, cu greu mai iesi. te tenteaza, te atrage cu lumini colorate vazute de departe ce te cheama la ele doar ca sa te orbeasca sa nu mai gasesti drumul inapoi si sa te-ndragosteasca de viata agitata de noapte. Cand realizezi in ce lumea ai intrat, si-ncerci sa fugi, funii numite "obligatii" te tin legat si te-ntorc "acasa".
De fapt, acasa este aclo unde verdele-i mai mult decat verde, acasa-i acolo unde pasarile canta in ritmul fosnetului frunzelor. Acasa-i acolo unde stelele-si arunca scutul protector si ti se-arata in toata splendoarea lor, sa le poti numara, sa le poti aduna, sa-ti poata lumina sufletul cu sclipirea lor.
Plimbandu-ma pe carari batute de dezertati ai orasului, sunt puritatea ce-mi mangaie parul, padurea ma-mbratiseaza si-mi ureaza "Bun venit!" scotandu-mi in cale tabara de mult visata. Focul timid arde-n jurul corturilor, chitare canta oda muntelui in surdina sa nu trezeasca caprioarele obosite de-atata colindat prin padurea infinita.
Sclipirea din ochii fiecarui evadat din ceea ce numim "cotidian" e atat de puternica, incat ma pierd repede printre ei, lasand loc in sufletul meu pentru iubire de libertate, de natura, de frumusete, de puritate...
Nu renunt, intr-o buna zi ma voi intoarce acasa...
Eu doar castig! mereu, cu zambetul pe puze, fie el fals, cu ochii-nlacrimati de tristete, voi inainta, indiferent de cat de abrupta e panta. fac o mica pauza si ma intorc sa-mi limpezesc ochii cu muntii falnici scaldati in ultimele raze sangerii ale soarelui ce-apune...si-mi gasesc in continuare puterea de-a ajunge "tot mai sus", oricat mi-ar lua...
Noaptea ameninta cu rece, intuneric si teama. Nu ma dau batuta, vreau s-ajung acolo la voi, cei ce-mi incalziti sufletul si-mi imblanziti privirea spre-o zi mai buna...sau o noapte mai calda...
Kilometri intregi s-au prelins sub rotile grabite lasand in urma amintiri si ganduri negre... ma las prada soarelui ce-si intinde razele pana la geamul meu... privesc atenta la forma norilor ce-mi feresc ochii de-amintiri ce inca mai dor... fumul de tigara ia cu el o parte din sufletul meu si-o imprastie pe-asfaltul murdar de idei si impresii gresite.
Nu-mi pot imagina viata altfel decat asa, purtata pe aripi de dorinte catre linistea mult cautata, departe de inaltimile ametitoare ale cladirilor-inchisori. Orasul in sine este o-nchisoare din care, odata intrat, cu greu mai iesi. te tenteaza, te atrage cu lumini colorate vazute de departe ce te cheama la ele doar ca sa te orbeasca sa nu mai gasesti drumul inapoi si sa te-ndragosteasca de viata agitata de noapte. Cand realizezi in ce lumea ai intrat, si-ncerci sa fugi, funii numite "obligatii" te tin legat si te-ntorc "acasa".
De fapt, acasa este aclo unde verdele-i mai mult decat verde, acasa-i acolo unde pasarile canta in ritmul fosnetului frunzelor. Acasa-i acolo unde stelele-si arunca scutul protector si ti se-arata in toata splendoarea lor, sa le poti numara, sa le poti aduna, sa-ti poata lumina sufletul cu sclipirea lor.
Plimbandu-ma pe carari batute de dezertati ai orasului, sunt puritatea ce-mi mangaie parul, padurea ma-mbratiseaza si-mi ureaza "Bun venit!" scotandu-mi in cale tabara de mult visata. Focul timid arde-n jurul corturilor, chitare canta oda muntelui in surdina sa nu trezeasca caprioarele obosite de-atata colindat prin padurea infinita.
Sclipirea din ochii fiecarui evadat din ceea ce numim "cotidian" e atat de puternica, incat ma pierd repede printre ei, lasand loc in sufletul meu pentru iubire de libertate, de natura, de frumusete, de puritate...
Nu renunt, intr-o buna zi ma voi intoarce acasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu