Păcatul îmi trezeşte de sine uitarea,
Şi răul se dezlănţuie-n sufletul meu.
În aer văd albastru cum vine-nserarea,
Şi fulguie în suflet chinul lung si greu.
Mi-e sufletul, iubite, o aprigă iarnă,
În tine se aşterne speranţa mea.
Aud cum bate-n vifori, la geamuri, tristeţea,
Şi o privesc pierdută de după perdea.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea, lumina,
Şi-un gol în suflet doare nebun.
Dăruieşte-mi Doamne lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Şi-n zăpada ta să-mi plâng dorul mereu.
Ce vifor sufla-n mine, ce crâncenă soartă,
Mă face să simt lumea că nu mai e a mea.
Ce crivaţ se dezlănţuie-n fiece dată,
Şi-mi biciuie privirea să nu te pot uita.
Privesc uimită ceasul, tresar speriată,
Îl tin în mâini cu ciudă şi-l zdrobesc sub călcâi.
E timpul mult prea iute, prea aprig mă calcă,
Şi nu mai pot pe frunte duios să îl mângâi.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea, lumina,
Şi-un gol în suflet doare nebun.
Dăruieşte-mi Doamne lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Şi-n zăpada ta să-mi plâng dorul mereu.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea,lumina,
Şi-un gol în suflet doare nebun.
Dăruieşte-mi doamne lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aştearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Şi-n zăpada ta să-mï plâng dorul mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu